joi, 15 aprilie 2010

Să iertăm, dar să nu uităm! (aprilie 2002)

În sfârşit, România va semna tratatul de bază cu Rusia, iar eu mă bucur din toată inima şi-s fericit; de atâta bucurie, plesneşte cămaşa pe mine, iar somnul mi s-a restrâns doar la câteva ore pe noapte! Şi cum să nu te bucuri şi să nu fii mândru când diplomaţia românească a obţinut o mare,, victorie: Rusia binevoieşte să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov; în sfârşit, răsuflăm uşuraţi, ruşii îşi pun cenuşă în cap şi „condamnă” tratatul din 23 august 1939, de la Moscova, prin care Hitler şi Stalin, Germania şi U. R. S. S, au aruncat lumea în al doilea război mondial. Toată lumea ştie că prin acest pact, ,, pactul de brigandaj al secolului XX, Uniunea Sovietică anexează statele baltice, împarte Polonia (pentru a patra oară) cu al Treilea Reich şi obligă România să-i cedeze, în urma a două ultimatumuri agresive, Basarabia, Nordul Bucovinei şi părţi din fostul judeţ Dorohoi, ţinutul Herţa. Nu este nici locul şi nici momentul, aici şi acum, pentru a intra în detalii, pentru a analiza complexitatea acestor probleme istorice care, iată, încă îşi dovedesc actualitatea. Semnarea unui tratat de bază cu Rusia era şi continuă să fie o problemă esenţială pentru România, îndeosebi, în situaţia actuală, când obiectivele strategice pe termen lung ale ţării noastre sunt clar orientate spre integrarea în alianţa nord-atlantică. Iminenta semnare a tratatului româno-rus ne-ar îndreptăţi să credem că toate chestiunile aflate în litigiu privind relaţiile bilaterale au fost rezolvate. Din păcate, lucrurile nu stau nici pe departe aşa! E adevărat, Rusia condamnă pactul tâlhăresc pe care l-a semnat cu Germania, dar o face de complezenţă, pentru că nu o costă nimic. Nu de ipocrite şi tardive scuze din partea Rusiei are nevoie România, ci de anularea consecinţelor teritoriale ale pactului Hitler-Stalin, prin care a fost distrus statul unitar român - România Mare!

Rusia, dacă tot îşi recunoaşte crima comisă asupra României, în vara lui 1940, atunci să facă bine să se retragă definitiv din Basarabia, să ia „mâna” de pe aceasta odată pentru totdeauna! Pentru că nimeni nu-i atât de naiv încât să nu ştie sau să nu înţeleagă că, aşa-zisa Republică Moldova nu-i decât un stat vasal Moscovei, aflat cu totul în sfera sa de influenţă.

Integrarea foarte probabilă a României în NATO, înseamnă, printre altele, şi abandonarea definitivă de către Statul Român, a Basarabiei! Cât despre teritoriile româneşti aflate în Ucraina şi care vor rămâne pentru veci acolo, ar fi cazul să-i mulţumim domnului Emil Constantinescu şi „excelentei “diplomaţii promovate de el (nu uitaţi ruşinosul tratat cu Ucraina din 1997!).

Cu siguranţă, teritoriile noastre istorice, etnice, din Nord-Est, nu se vor mai integra niciodată României!Asta e şi nimic nu mai este de făcut! Atunci, dacă în chestiunea sus-amintită lucrurile sunt clare, poate că diplomaţia românească, în negocierile purtate cu partea rusă, a rezolvat problema tezaurului românesc depozitat în Rusia, în anii primului război mondial? Poate că Rusia este pregătită pentru un act de dreptate istorică şi să returneze contravaloarea celor 13 mii de saci a 80 kg fiecare, în care a fost „înghesuit” tezaurul românesc şi trimis spre o „sigură” păstrare la marele „aliat” de atunci? Nu vă faceţi nici o iluzie! Dincolo de artificii diplomatice concesive, de la ruşi, pentru cele 6 miliarde de dolari, cât reprezintă valoarea actualizată a tezaurului românesc, nu vom primi niciodată, nimic!

Înţelegem raţiunea acestor abandonuri ale noastre. Suntem presaţi de timp, întâlnirea de la Praga bate la uşă, iar până atunci România trebuie să semneze tratatul cu Rusia. Aşadar, suntem dispuşi la orice concesie, unele, de-a dreptul inacceptabile!

Dacă Rusia condamnă ruşinosul târg cu Hitler, ea are pretenţia şi obrăznicia ca România să condamne, la rându-i, războiul nostru din Est ( 1941-1944). Oricine este cât de cât avizat în problemele secolului XX, ştie că România nu a purtat un război de agresiune împotriva Uniunii Sovietice pentru simplul motiv că imperiul sovietic a declanşat războiul, agresiunea, în vara lui 1940. Războiul nostru din Est a fost o reacţie justă la actul de război al sovietelor şi a urmărit eliberarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei de sub stăpânirea rusească. Ni se reproşează că am ocupat Odessa şi că am trimis armatele române la Stalingrad. Eu cred că bine am făcut, nefericirea constă, pentru mine şi pentru români, în ansamblu, în eşecul acestei campanii anti-sovietice. Rusia de ce nu şi-a oprit armatele la sfârşitul ultimului război mondial la frontierele sale? (Vă puteţi întreba care frontiere, cele din 1938 sau 1940?). Ruşii de ce au ocupat Berlinul şi toate statele din Centrul şi Estul Europei transformându-le în adevărate colonii moderne?

Iată de ce, condamnarea războiului nostru drept, din Est, la presiunea obraznică a Moscovei, mi se pare cu totul inacceptabilă! Şi totuşi, să condamnăm,, agresiunea” noastră împotriva Rusiei pentru a da satisfacţie unei mari puteri. Dar cine ne obligă să nu le reamintim, şi noi, ruşilor că, de fapt, ei, ruşii, au ocupat, jefuit, martirizat şi comunizat. România în anii imediat următori războiului, provocând un adevărat genocid şi deturnând dramatic, pentru multă vreme, evoluţia istorică normală a poporului român?

Vinovăţiile Rusiei, în plan istoric, faţă de poporul român sunt multiple, de o mare gravitate; tocmai pentru suferinţele îndurate de milioane de români, din cauza ei, pentru sutele de mii de români pierduţi în imensa Siberie sau Arctica sovietică, n-ar trebui să ne „anesteziem” memoria! Să iertăm, desigur, dar să nu uităm niciodată; pentru că dacă o naţiune pierde respectul faţă de memoria jertfelor nevinovate, acea naţiune se va află în pericol de a deveni,, vegetală, după cum s-a exprimat cu o imensă ticăloşie şi cinism un „coleg” de breaslă, făcând trimitere la starea naţiunii române de astăzi.

Aşadar, apropiata semnare a tratatului româno-rus ( de ce să fie semnat la Moscova şi nu la Bucureşti sau la Chişinău?) nu ne dă motive de bucurie, nu ne permite prilejuri de mândrie şi satisfacţie, ci doar o profundă amărăciune şi tristeţe, provocate de o fatalitate istorică mereu prezentă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu