Când în ianuarie 1990, Silviu Brucan afirmase că românii sunt “un popor de proşti”, obrăznicia individului a trezit reacţii vehemente în presă. Mi-am zis că, fostul politruc şi slugoi bolşevic, nu va mai putea scoate capul din Dămăroaia fără riscul de a fi linşat sau că va fi ţintuit definitiv la stâlpul infamiei. Şi cum să nu ne facă proşti, Saul Bruckner, când el care fusese implicat în lichidarea fizică si morală a elitei româneşti interbelice după o sângeroasă revoluţie anticomunistă din 1989 în loc să fi fost condamnat (împreună cu toţi cei de seama lui)la puşcărie, ajunge lider marcant al României postdecembriste. În ciuda cinismului şi dispreţului nedisimulat cu care ne-a tratat şi ne tratează, Silviu Brucan, continuă să dea lecţii românilor. Scrie broşuri idioate, dar cu ifose de mare cunoscător, despre “piaţă si democraţie”, este consultat în chestiuni politice, geopolitice, de crezi că individul în sine reprezintă o instituţie mai presus decât anticul oracol de la Delfi. Individul, care n-are studii pe măsură, este apelat de unii cu deferenţă si slugărnicie, cu”domnule profesor în sus, domnule profesor în jos”, chiar dacă n-a profesat o oră de curs oriunde aiurea; i se sorb cuvintele preţioase ca adevăruri absolute, judecăţile sale devin automat axiome, este citat şi preţuit pentru „valoarea” sa de clarvăzător social-politic, etc. Dar, după cele afirmate în ianuarie 1990, precum că noi am fi un popor de proşti, a trezit acea reacţie parţială, repede uitată, nu mi-am putut imagina că ticălosul adus de armata de ocupaţie sovietică, în 1944, va fi, peste ani (15), citat de noi, cu încântare si recunoştinţă: “uite, domnule, că Brucan a avut dreptate, nu 20 de ani ne trebuie pentru a construi o societate democratică, ci mai mult”. Reamintesc că, lepra stalinistă, atunci când ne-a făcut proşti, a adăugat că în România sunt necesare două decenii spre a edifica o societate românească democratică.
Nu despre Saul Bruckner vreau să vă vorbesc aici sau despre spusele altora care au aruncat cu noroi peste obrazul nostru, şi care dacă ar fi adunate la un loc ar umple câteva volume bune, ci despre lipsa noastră de reacţie faţă de atitudini antiromâneşti, aici, la noi acasă.
O asemenea poziţie a fost făcută publică, in colţul nostru de ţară de dl. Gh. Iavorenciuc, în”Viaţa”numărul 202 din 9-15 IX 2004, când făcătorul acestei publicaţii, Traian Apetrei, i-a oferit cu generozitate o pagină unde domnul în cauză ne-a dat lecţii despre cum suntem noi, românii, despre cum trebuie să ne purtăm cu vecinii (îndeosebi cu Ucraina), despre relaţiile bilaterale româno-ucrainiene, despre istorie etc. Nu ştiu cine este şi nici nu mă interesează deloc cine este domnul Iavorencuic, nu mă interesează cum gândeşte, ce opinie are, ce credinţă are, dacă şi le păstrează pentru sine şi apropiaţii săi.
Dar, mă interesează în foarte mare măsură ideile domnului Iavorenciuc atunci când sunt exprimate public, mă interesează poziţia sa exprimată, tot public, cu privire la noi şi” prietena noastră, Ucraina”. Domnul Iavorenciuc, cum spuneam, ne dă lecţii în toată puterea cuvântului, precum şi soluţii la rezolvarea tuturor problemelor româno-ucrainiene, şi anume: „dragostea definitivă pentru acest vecin” . Domnul în cauză nu este sigur ”’dacă există cu adevărat o problemă la mijloc”, iar dacă există vreuna este „oarecum măruntă”, că n-avem voie să întrebăm „ce-i cu fraţii noştri\ce-i cu canalul?”, că românii zic” Carpaţii noştri” (n-ar trebui să mai zică) că noi (românii) „umflăm orice situaţie”, “ că vine leul greu... “, că în legătură cu canalul Bâstroe... este o parte a presei libere care are un punct de vedere, dar şi o presă aservită care ţine de anumite grupuri de interese şi... că a trecut vremea cavalerilor teutoni, a cuceritorilor maghiari, a vizigoţilor şi a ruşilor cu chipuri de monştrii-imagine creată de americani! (sic), că “... omul este suma acumulărilor în viaţă, dar şi suma prejudecăţilor “ etc.
Rar mi-a fost dat să citesc atâtea inepţii la un loc, rar mi-a fost dat să observ atâta rea credinţă şi subiectivism din partea cuiva, faţă de ţară şi poporul care-l ocroteşte, îi asigură şi conservă o anume identitate etnică. Intre România şi Ucraina nu exista o problemă ”oarecum măruntă”, ci câteva probleme de o mare gravitate, toate accentuându-se, doar prin agresivitatea statului din nord, refuzului acestuia de a împărtăşi şi practica faţă de minoritatea românească principii general admise în Europa. Ca moştenitoare (şi profitoare, de pe urma expansiunii acesteia)a Uniunii Sovietice, Ucraina stăpâneşte pe nedrept vechi teritorii româneşti, ca Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, sudul teritoriului românesc dintre Mare, Dunăre, Prut şi Nistru, Nordul Basarabiei cu cetatea Hotin, trezindu-se stăpână peste un milion de români. Chiar dacă, în mod cu totul formal, a aderat la principiile europene cu privire la minorităţile naţionale, la respectarea drepturilor acestora, Ucraina nu le şi aplică)românii din Ucraina sunt persecutaţi sistematic, sunt împărţiţi în batjocură, în români si moldoveni şi, dacă” prietena noastră, Ucraina”, va continua tot aşa, peste câteva decenii sămânţa românilor din nordul Bucovinei va dispare ca rezultat a politicii de deznaţionalizare dusă de statul ucrainean.
Îi amintesc domnului Iavorenciuc că, românii din Ucraina sunt la ei, acasă, acolo, de când lumea, că, ei, ucrainienii, sunt musafiri, că în ultimele două secole Austria şi Rusia, prin colonizarea sistematică a ucrainienilor în Bucovina (şi nu numai) a inversat raportul demografic în defavoarea românilor, că românii din Ucraina stau, în virtutea dreptului conferit de istorie, pe pământul lor străvechi, la ei acasă, fapt pentru care ar trebui să nu aibă statut de minoritari, ci de stăpâni peste pământurile ce le-au apărat şi muncit din vechime.
Românii din Ucraina suportă de decenii bune, un sistematic si agresiv proces de deznaţionalizare şi asuprire naţională practicat cu înverşunare de autorităţile de la Kiev; liderii lor sunt intimidaţi, persecutaţi, alţii au trecut de partea stăpânului ocupant trădându-şi neamul, şcolile sunt slavizate, în Rada de la Kiev românii n-au nici un reprezentant sau, dacă îl au, este numit de autorităţi ale căror interes le apără. Am spus adesea, şi o repet,: cele mai persecutate, dispreţuite minorităţi naţionale din Europa începutului de mileniu III sunt cele româneşti, cea din Ucraina fiind periclitată în însăşi fiinţa ei. O probă că “prietena noastră, Ucraina” nu dă doi bani pe demnitatea şi drepturile românilor, o constituie şi diversiunea căutată cu tot dinadinsul, canalul Bâstroe. Autorităţile ucrainiene sapă acest canal tocmai pentru a putea distruge cât mai mult din Delta Dunării, pentru a-i obliga pe români să bea şi ultima picătură de otravă, umilindu-i cum rar au mai fost vreodată de alt stat. E drept, că şi Ion Iliescu, şi Emil Constantinescu, s-au purtat cu laşitate faţă de vecinul din nord. Primul, dovedit cu acte, va purta pe frunte stigmatul trădării, dar şi drept cel care a supervizat transformarea statului român într-unul mafiot, el rămânând ”tătucul cel bun, dar sărac şi cinstit”! Al doilea, ca un prost în toată regula, cerşeşte literalmente ucrainienilor semnarea unui tratat (1997) prin care România, întâia oară în istorie, renunţă de bună voi şi nesilită de nimeni la drepturile sale istorice asupra unor pământuri româneşti, abandonându-i pe românii din Ucraina la cheremul unui stat profund naţionalist şi intolerant cu minorităţile.
Rănile provocate românilor de “prietena noastră, Ucraina” sunt de nevindecat, umilinţele la care îi supune pe români greu suportabile, încălcarea suveranităţii statului român extrem de obraznice şi cinice ca să mai putem suporta, la noi acasă, urecheala lui Iavorenciuc, lecţiile lui de istorie etc. Iavorenciuc sare peste cal pălmuindu-ne în toată regula, pe noi, românii, nimeni nederanjându-l cu ceva. Iar lui Vasile Tărâţeanu dacă a îndrăznit să vină, de la Cernăuţi, în ţară şi să denunţe prigoana antiromânescă a”prietenei noastre, Ucraina”, foarte repede, cu ajutorul rakeţilor tânărul său fiu a fost ucis spre a-l intimida şi a-i închide gura.
Sunt sigur că Ucraina va fi prietena României de abia atunci când va ceda acesteia toate teritoriile româneşti pe care le stăpâneşte pe nedrept, când va respecta, din convingere, pe românii peste care, din nefericire, stăpâneşte la fel de nedrept, când va înţelege să renunţe la atitudinea agresivă faţă de România, când se va integra la modul real, nu declarativ, civilizaţiei europene contemporane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu