România în războiul de întregire naţională (1916-1919)

„Adesea istoricilor nu le place ce s-a întâmplat sau doresc să se fi întâmplat altfel” ²⁸; nu ceea ce s-a întâmplat trebuie să placă sau nu istoricilor, deoarece evenimentul se sustrage, mereu, oricărui control, atunci când decide să se producă, ci finalitatea acestuia. Putem doar intui ce/cine anume obligă, indiferentul timp, să prindă consistenţă. Sunt întru totul de acord cu spusele tânărului şi valorosului istoric ieşean, Lucian Leuştean, cu privire la caracterul limitat al înţelegerii în plan istoric (a se vedea nota 3) ca, de altfel, cred eu, orice demers de cunoaştere umană, de orice natură ar fi el. Istoricul este obligat, înainte de toate, să-şi organizeze potenţialul, pentru a-şi crea o viziune, despre evenimentul trecut, sau aflat în plin marş, în acord cu ceea ce dă greutatea poziţiei sale: o cunoaştere suficientă care să-i permită „efectuarea saltului mult râvnit: de a şti, spre a înţelege... ²⁹; ori, dacă ajunge să ştie/înţeleagă, istoricul se află în postura confortabilă de a explica ceea ce s-a întâmplat, însă nimic nu ne poate opri să credem într-un adevăr oarecum absolut: „nu există explicaţie istorică în sensul ştiinţific al cuvântului” ³⁰; iarăşi: la fel de sigur, trebuie să acceptăm ca pe o realitate mereu prezentă limitele înţelegerii noastre, „ căci naraţiunea dă puţine ocazii de a aprofunda lucrurile”³¹.

Nu mă pot abţine de la a-mi pune întrebarea: ce anume ştie, cât ştie (poate şti), ce/cât înţelege cel care se apleacă asupra a ceea ce noi ne-am obişnuit să numim Istorie? Contează, înainte de toate, despre ce fel de înţelegere este vorba, unghiul din care sunt scrutate faptele, calitatea surselor, puterea de a conceptualiza (conceptualizând, istoricul se plasează într-o poziţie riscantă: aceea de a crede într-un adevăr care poate fi doar al lui), precum şi agerimea de a păşi dincolo de document, deoarece subordonându-se/fiind tributar acestuia „nu va descoperi vinovatul doar dacă poate” ³². Or, dacă tot vrea să caute ceea ce pentru el poate să însemne vreun aşa-zis adevăr, dacă explică, povesteşte, ştie, înţelege toate acestea, înseamnă că omul se simte capabil să definească acel adevăr, să-l identifice, să şi-1 apropie.

Înainte de toate, importanţă nu are faptul că cineva ştie/înţelege, ci la ce anume îi foloseşte ştiutul/înţelesul aflat; importanta ar putea fi, în cazul de faţă, calitatea înţelegerii la care se ajunge, înţelegând bine că „ unica problemă este de a şti dacă îi este dat omului să descopere adevărul despre el însuşi atâta timp cât istoria durează” ³³. Altfel spus, o reală semnificaţie, rostul tare al oricărei înţelegeri istorice se transformă în destin doar dacă ne obligă la însuşirea de învăţăminte; adică fapta istorică înţeleasă l-ar obliga pe om să vegheze în a nu repeta erori ce au făcut posibilă căderea, ieşirea din „trăirea duratei “ ³⁴. Trăindu-ţi suveran durata, te situezi într-o altfel de Istorie sau doar în Istorie; abandonându-ţi vinovat durata ieşi din Istorie, dar, aşa cum s-a spus, esenţial, „nu însă şi din timp” ^35.

Puţine state europene se aflau într-o situaţie atât de complexă, de dramatică, ca mica Românie, atunci când s-a declanşat Primul Război Mondial. Cu două treimi dintre etnicii săi aflaţi sub ocupaţie străină, cu două mari imperii, din care unul aliat doar de formă, România, la 1914, trăia dilema statelor mici, care, la un anume moment istoric, nu-şi pot apăra sau realiza interesele naţionale, decât după deliberări politice extrem de atente. Când Primul Război Mondial tocmai începuse, la începutul lunii august 1914, România, cu toate că era membră a Triplei Alianţe, se afla aproape singură, cu sine şi cu destinul său. Căci anii imediat premergători începerii războiului au articulat o poziţie aparte României, în cadrul Triplicei, alianţa cu Puterile Centrale fiind apărată din ce în ce mai greu chiar de susţinătorii acesteia, din cauza accentuării asupririi românilor din Austro-Ungaria. O dată izbucnit războiul, România nu se afla în postura de a rămâne fidelă unei alianţe căreia îi aparţinea, de a opta între o implicare de o parte sau de alta. Nodul gordian pe care trebuiau să-l desfacă politicienii români ai momentului era acela de a opta, sau pentru Austro-Ungaria, sau pentru Rusia, ambele stăpâne de peste un secol peste mari şi vechi provincii româneşti. Indiferent de opţiunea guvernului de la Bucureşti, ori pentru care tabără ar fi optat, la sfârşitul conflictului tot ar fi rămas deziderate naţionale neîmplinite. Cine putea anticipa, la 1914, că peste patru ani cele două puternice imperii vecine, Austro-Ungaria şi Rusia, vor colapsa, dezmembrându-se, iar neamul românesc va fi pus în fericita postură de a-şi realiza integral obiectivul naţional major: Unitatea?

Chiar din momentul începerii războiului cele două mari alianţe au acţionat în direcţia atragerii în conflict a României, şi aceasta în condiţiile în care *nici un alt „mic stat” nu a incitat în momentul declanşării şi apoi pe durata desfăşurării „conflagraţiei generale” o mai acerbă competiţie între cele două „mari tabere beligerante” pentru a-şi apropia concursul său la război, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul României*³⁶.

Politica externă a regatului României se reorientase, în mod deosebit, cu ocazia celui de-al doilea Război Balcanic (iunie-iulie 1913), când ea se implică în conflict împotriva Bulgariei, susţinută puternic de Austro-Ungaria, şi, alături de Serbia, duşmănită de moarte de acelaşi stat. Intrarea trupelor române în Bulgaria (10 iulie 1913), înaintarea lor, fără luptă, spre Sofia, a decis soarta celui de-al doilea Război Balcanic. Implicându-se în Războiul Balcanic, diplomaţia românească a provocat „o dezavuare a alianţei cu Austro-Ungaria” ³⁷. Intervenţia României, în conflictul din 1913, alături de Serbia, Grecia şi Turcia, a fost decisivă, Bulgaria capitulând repede. Tratativele de pace în vederea reglementării problemelor balcanice s-au ţinut la Bucureşti, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru al României. Faptul sublinia puterea reală, prestigiul de care se bucura ţara noastră în zonă, la acea vreme. Prin pacea încheiată la Bucureşti, la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să împartă Macedonia cu Serbia şi Grecia, tot Greciei îi cedează Tracia apuseană (pierzându-şi ieşirea la Marea Egee), Turciei retrocedându-i oraşul Adrianopol cu hinterlandul său, iar României Dobrogea de sud sau Cadrilaterul „până la linia Turtucaia-Ektrene “ ³⁸. Pacea de la Bucureşti a constituit o manifestare făţişă de independenţă a statelor mici în relaţiile cu marile puteri, deoarece toate hotărârile luate n-au primit „ binecuvântarea” marilor puteri europene, care, de altfel, nu au fost consultate în nici o chestiune. Momentul Bucureşti -1913 consfinţeşte o accelerare a desprinderii României de Puterile Centrale, faptul devenind şi mai evident după ce, la 14 ianuarie 1914, Ion I. C. Brătianu este desemnat, de regele Carol I, prim-ministru.

Venirea lui Ionel Brătianu la putere s-a petrecut exact „ în momentul... în care situaţia cerea o decizie cu privire la viitorul naţiunii” precum şi când se impunea „ o schimbare de atitudine “ în politica externă, în acord cu „aspiraţiile generale ale poporului” ³⁹. Schimbarea de atitudine a României, în sensul desprinderii de Puterile Centrale, s-a manifestat şi prin vizita ţarului Rusiei, Nicolae al II-lea, şi a familiei sale, la Constanţa, la începutul lunii iunie 1914, cu câteva săptămâni înaintea izbucnirii crizei sârbo-austro-ungare şi a declanşării conflictului mondial. Odată cu izbucnirea războiului, „suna pentru neamul românesc ceasul marii hotărâri: acum ori niciodată, îi cădea zarul soartei, pentru a-şi înscrie dreptatea în istorie “ ⁴⁰. Hotărârea pe care o va lua Bucureştiul va fi în acord cu responsabilitatea crucială faţă de naţiunea română: şi anume aceea de a nu intra în conflict alături de Austro-Ungaria; faptul ar fi fost, de altfel, „ o imposibilitate morală” ⁴¹, căci, „după atâţia ani de fidelitate, aproape servilă, faţă de centrali, Statul român era să-şi ia libertatea de acţiune” ⁴². Iar libertatea de acţiune despre care scria Nicolae Iorga a fost facilitată şi de comportamentul arogant, pe care Germania şi Austro-Ungaria l-au manifestat în acele zile critice din miezul verii anului 1914. Aşa, deşi erau membre depline ale Triplei Alianţe, România şi Italia nu au fost nici informate, nici consultate, cu privire la declaraţia de război adresată Serbiei de către Austro-Ungaria. Doar după ce ostilităţile erau pe cale să înceapă, după ruperea relaţiilor diplomatice cu Serbia şi mobilizarea armatelor austro-germane, cei doi împăraţi, Franz Josef şi Wilhelm al II-lea, au adresat telegrame urgente regelui României, Carol I, prin care îi reaminteau de obligaţiile pe care la are, ca aliat, invitându-l să li se alăture. Graba celor doi monarhi de a-l vedea pe regele Carol I şi pe România, alături de ei, se explica prin faptul că „ atitudinea ce urma s-o adopte România era de o importanţă capitală în viitoarea strategie a puterilor centrale “ ⁴³. În acest sens, Puterile Centrale au făcut demersuri serioase, insistente, pe lângă Carol I, iar acesta, cu toate că „într-o audienţă, de pe 29 iulie 1914, oferită contelui Waldburg, la castelul Peleş, optase pentru neutralitate, după presiuni germane, în după-amiaza aceleiaşi zile a cerut primului ministru pregătirea opiniei publice în vederea îndeplinirii tratatului de alianţă” ⁴⁴.

Poziţia României va fi decisă, însă, de un Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia, la 3 august 1914, la care regele Carol I a invitat toţi factorii de decizie politică importanţi, de la acea vreme, precum şi pe fruntaşii partidelor de opoziţie: preşedinţii Corpurilor legiuitoare, membrii guvernului, Titu Maiorescu, Take Ionescu, liderul Partidului Conservator Democrat, P. P. Carp, Alexandru Marghiloman, precum şi Theodor Rosetti. Consiliul de Coroană s-a ţinut la Castelul Peleş, în sala de muzică a reginei Elisabeta, la el fiind invitat, de asemenea, şi moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand.

La începutul Consiliului, Carol I scoate din sertar tratatul de alianţă al României la Tripla Alianţă, din 1883 (reînnoit în 1902 şi 1912), îl pune pe masă şi-i invită pe participanţi să-l asculte: „Nu trebuie să facem politică de sentimente. Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a dobândit-o. A merge cu Rusia ar fi contra sentimentelor unanime ale ţării. Să ne pronunţăm neapărat în favoarea Germaniei şi Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma onoare şi profit” ⁴⁵. Greu se poate înţelege despre ce profit şi despre ce onoare vorbea regele Carol I, atunci când îndemna Consiliul să accepte implicarea României în război, alături de Dubla Monarhie, stat care ţinea sub talpă peste 3 milioane de români. Se vede că regele Carol I era mai mult interesat de soarta Germaniei, de faptul ca aceasta să aibă un nou partener în conflict, decât de eliberarea provinciilor româneşti de peste Carpaţi. Tăcerea care s-a lăsat, după cuvântul regelui, va fi întreruptă de Theodor Rosetti, care, ca cel mai bătrân membru al adunării, stătea în dreapta regelui; Rosetti se pronunţă pentru neutralitate. Îi urmează P. P. Carp, ce invită Consiliul la intrarea imediată în război, alături de Germania şi Austria: „Război imediat, trebuie ajutat germanismul să zdrobească slavinismul. Românii din Transilvania ne îngrijorează puţin: au manifestat ei oare dorinţa de a fi încorporaţi? Cei dintâi care vor trage asupra noastră, dacă urmărim această politică, vor fi regimentele române. Regele a vorbit limbajul onoarei şi datoriei. Să-l ascultăm. Avem un tratat. România trebuie să-şi ţină angajamentele” ⁴⁶. Lui Carp îi urmează Alexandru Marghiloman, care recomandă neutralitatea armată, căci, zicea el, „intrarea noastră în război alături de Austro-Ungaria ar echivala cu o vinovată abandonare a românilor de peste hotare din Ungaria, Austria şi Macedonia. Dar nici o colaborare cu ruşii nu este recomandabilă, din pricina Basarabiei, în împrejurările acestea singura soluţie ce se impune fiind neutralitatea” ⁴⁷. De acord cu Marghiloman va fi Take Ionescu, care va sublinia absenţa consultării României de către Puterile Centrale, precum şi inexistenţa unui casus belli. Ion Lahovary, lider conservator proantantist, întăreşte spusele celor de dinaintea sa, cu o declaraţie hotărâtă: „Nu omor români pentru ca Austria să facă o Bulgarie tare în paguba unei Serbii mici “ ⁴⁸. Ministrul liberal Emil Costinescu îl completează, afirmând că a merge cu Austria ar putea să provoace „război civil” ⁴⁹. În fine, cu excepţia lui Petre P. Carp, toţi membrii Consiliului de Coroană de la Peleş, din august 1914, s-au pronunţat în favoarea neutralităţii României.

Ultimul a vorbit şeful guvernului, Ion I. C. Brătianu, al cărui punct de vedere l-a şi exprimat: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip “ ⁵⁰; apoi Brătianu continuă: „ România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici” ⁵¹. Poziţia lui Ionel Brătianu era marcată profund de grija faţă de soarta românilor din Austro-Ungaria, a căror situaţie o cunoştea foarte bine. Spre tristeţea regelui Carol I, Brătianu îşi argumenta poziţia fără grabă, dar ferm: „Soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea probabil prilejul să ne mai spunem cuvântul” ⁵². După ce Brătianu a încheiat, P. P. Carp revine, acuzându-l pe acesta de laşitate: „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice”.

În timpul Consiliului de Coroană, aşa după cum regizase Ionel Brătianu, a fost adusă nota Italiei, prin care aceasta anunţa guvernul român că optase pentru neutralitate. Evident, vestea că Italia s-a proclamat neutră a grăbit încheierea lucrărilor Consiliului, nu înaintea unui alt schimb de replici dure între P. P. Carp şi Ion I. C. Brătianu; P. P. Carp: „Sire, ţin atunci să constat că în ceasul cel mai grav pentru ţară, Majestatea Voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii săi, la sfârşitul unei lungi domnii închinate propăşirii naţionale”; Ion I. C. Brătianu: „O hotărâre izvorâtă din credinţa adâncă că interesele cele mai sacre ale ţării ne-o dictează, nu poate fi interpretată ca un act de lipsă de loialitate faţă de suveran” ⁵³. Este momentul de a sublinia că, dincolo de unele accente pătimaşe, retorice, poziţia lui P. P. Carp nu poate cu nici un chip fi asimilată aceleia a unui bărbat politic dezinteresat sau ostil eliberării românilor de peste Carpaţi. Carp cunoştea mai bine ca oricine Rusia, îi ştia potenţialul său expansionist, cunoştea adevăratele intenţii ale Petersburgului, privind România. El înţelegea că soarta României va fi pecetluită cu o Rusie învingătoare. Din acest motiv se arătase el aşa de înverşunat la Consiliul de Coroană, căci neutralitatea României sporea şansele de victorie ale Rusiei. P. P. Carp (si nu era singurul) ar fi dorit mai degrabă ca România să piardă printr-o alianţă cu Germania, decât să fie învingătoare alături de Rusia. O Rusie biruitoare ar fi anexat strâmtorile (Bosfor şi Dardanele), şi-ar fi instalat dominaţia asupra sud-estului european, iar soarta României ar fi cunoscut accente dramatice. Apoi, Carp era profund convins că forţa Germaniei (pe care el o cunoştea bine) va fi suficientă pentru a îngenunchea colosul din Nord, şi-atunci o Românie aliată cu Germania dezrobea Basarabia, care suporta de peste un secol un proces de deznaţionalizare accentuat. E drept, temerile lui P. P. Carp nu s-au adeverit atunci, dar, peste trei decenii, viziunea sa se va dovedi profetică (după al doilea război mondial).

După ce Consiliul îşi încheie deliberările iar hotărârea fu luată, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Mihail Pherekide şi Marghiloman au fost invitaţi în cabinetul de lucru al regelui Carol I, pentru a întocmi un comunicat cu privire la ceea ce s-a decis. La întâlnirea intimă, cu cei patru lideri politici, Carol I le va spune acestora că acceptă decizia de neutralitate armată, luată de Consiliu, motivându-şi gestul astfel: „Sunt un rege constituţional şi nu voi declara eu singur războiul”. Resemnarea aceasta era aparentă, deoarece regele a fost extrem de nemulţumit că liderii politici români, în cap cu şeful guvernului, au refuzat să-l urmeze. Dezamăgirea i-a fost profundă/definitivă, aşa cum reiese dintr-o scrisoare către împăratul Wilhelm al II-lea, scrisoare găsită într-un sertar al reginei Elisabeta, după moartea sa (1916), şi prin care îşi anunţa ruda că „ am luat grava hotărâre de a abdica “, şi că „ manifestaţiile neîncetate, o presă scump plătită şi răspândirea ştirilor celor mai mincinoase asupra mersului războiului, au provocat o agitaţie atât de mare în ţara întreagă”, încât, cu toţii, „foştii miniştri, profesorii universităţilor şi ai şcolilor superioare, precum şi toate clasele sociale au un singur ţel înaintea ochilor: acela de a pune mâna pe Transilvania” ⁵⁴. Se observă repede că, dacă Carol I ar mai fi trăit, România nu ar fi putut să elibereze pe românii de peste munţi. Iarăşi, tot la fel de repede, înţelegem cât de adevărată, în timp, se dovedeşte urarea făcută de Mihail Kogălniceanu lui Al. I. Cuza, la 5 ianuarie 1859, prin care îl îndemna pe acesta „să fie omul epocii sale “. După aproape cinci decenii de domnie, Carol I încetase să mai fie „omul epocii sale”, nu percepea nevoia vitală a neamului românesc peste care era suveran respectat, de a-şi lichida pentru totdeauna starea de provizorat, în privinţa marilor idealuri naţionale. Pentru Carol I, atunci (în septembrie 1914), nu idealul românismului biruitor, eliberat, îi era mai scump, ci onoarea personală, pentru ca „numele meu să rămână nepătat” ⁵⁵. Pe lângă această scrisoare, identificată de ocupantul german, în Bucureşti, la 23 septembrie 1917, Carol I a scris şi o declaraţie de abdicare de pe tronul României, declaraţie care, fiind multă vreme neştiută, i-a menţinut o popularitate şi un respect nu întru totul meritat. Iată actul de abdicare (din septembrie 1914, al regelui Carol I): „Români! Un puternic avânt naţional cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întreg neamul românesc. Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o mare primejdie pentru ţară, nu-mi rămâne decât să încredinţez destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenenţe Regale. O viaţă întreagă închinată ridicării şi măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezăşie că inima mea nu va înceta niciodată a bate spre binele său. Din suflet rog pe bunul Dumnezeu să-l păzească şi să-l ocrotească” ⁵⁶.

Nu pot trece mai departe fără a face câteva observaţii. În primul rând, dacă lui Carol îi bătea inima pentru români, nu ar fi trebuit decât să se implice pentru salvarea lor din ghearele unei tiranii aproape milenare; în al doilea rând, dacă Carol şi-a închinat, după cum zicea, „viaţa întreagă”, poporului român, atunci şi-a închinat-o prost, pentru că şi în anii de sfârşit ai domniei sale sărăcia, abuzurile, nedreptatea, bolile sociale de tot felul încă erau prezenţe „meritorii” în societatea românească. Mai degrabă el şi-a închinat viaţa întreagă prosperării unei minorităţi sociale (clasa politică) cu accente clar rasiste în plan social şi, mai cu seamă, propriei sale bunăstări. Faptele sunt de domeniul evidenţei şi nimic nu supără mai tare decât faptul că, o dată cu scurgerea timpului, un comportament aparent moral, dar indiferent faţă de propriul popor, sunt percepute ca realizări majore. O scurtă, rapidă menţiune se impune: la începutul războiului mondial, în regatul Român problema agrară cunoştea cele mai grave evoluţii, din toată Europa. Nu întâmplător va impune (după ce este desemnat prim ministru) Ionel Brătianu, Parlamentului, în prima jumătate a anului 1914, legiferarea unei masive exproprieri a pământului în favoarea ţăranilor, precum şi accesul la cea mai simplă decizie politică, a tuturor - votul universal. Că aşa, şi nu după cum credea Carol, stăteau lucrurile, în România, ne confirmă, doi ani mai târziu, G. T. Kirileanu, care scria lui Nicolae Iorga, la 30 octombrie 1916, din Dobrovăţ (lângă Iaşi): „Lipsa de solidaritate în aceste vremuri tragice şi apatia care zace asupra tuturor sufletelor, îngăduind orice greşeli sau crime rămase fără sancţiune, nu se pot înţelege decât prin niscaiva boli vechi şi prin acea paralizie socială adusă de prăpastia tot mai mare dintre cei de sus şi cei de jos” ⁵⁷. Întăresc afirmaţia lui G. T. Kirileanu, adăugându-i o alta: „E o mare lipsă de sinceritate în politica noastră, ceea ce a făcut ca nimeni să nu se încreadă în cuvântul dat” ⁵⁸. Am să subliniez că acele „niscaiva boli vechi” nenumite (dar ştiute de toţi) s-au învechit şi mai mult, continuând să ne mănânce zilele şi după ce veacul XX a rămas doar în istorie.

Se ştie, actul de abdicare a lui Carol I, de pe tronul României, nu a fost pus în aplicare, regele murind la 10 octombrie 1914. Decizia Consiliului de Coroană, ţinut la Castelul Peleş, la 3 august 1914, ca România să rămână neutră, în conflictul mondial, a fost una de maximă importanţă. Impunând, împotriva voinţei regelui, neutralitatea, s-a evitat o implicare în război, a României, cu urmări catastrofale pentru idealul naţional, în caz că poziţia regelui ar fi fost urmată. Mai mult, de pe poziţia de neutralitate, Ionel Brătianu, care, după moartea lui Carol I, va prelua personal coordonarea/conducerea politicii externe româneşti, se plasează într-o poziţie extrem de favorabilă pentru a negocia intrarea României în conflict, de partea Antantei. Ionel Brătianu o clipă nu a avut intenţia de a alătura ţara noastră Puterilor Centrale, iar perioada celor doi ani de neutralitate a folosit-o cu maximă eficienţă şi responsabilitate, în direcţia negocierii şi semnării unui tratat cu Antanta, acord ce trebuia să recunoască drepturile Statului român asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului. Aici este de făcut o observaţie. Într-un sens strict, anii de neutralitate ai României, 1914-1916, în plan juridic nu au fost ani de neutralitate, ci de expectativă armată cu apărarea frontierelor. Aşa reiese din hotărârea Consiliului de Coroană din 3 august 1914, unde s-au hotărât „măsuri militare pentru siguranţa graniţelor”, cu rostul declarat de a acoperi frontiera Austro-Ungariei: „un avantaj pentru Monarhia Austro-Ungară, întrucât graniţele ei pe mai multe sute de mile sunt acoperite” ⁵⁹. De jure, după 3 august 1914, România continuă să aparţină Triplicei, deoarece Ionel Brătianu nu a avut curajul să „denunţe tratatul cu puterile centrale” ⁶⁰, îndeosebi în condiţiile de la începutul războiului, când superioritatea militară a Germaniei, în primul rând, era destul de clară. Formula „expectativei” şi nu a „neutralităţii”, adoptată de Consiliul de Coroană, îi dădea posibilitatea primului ministru, Ionel Brătianu, ca în viitor să obţină garanţii în plus din partea marilor puteri ale Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia), în vederea desăvârşirii unităţii statale, şi, în acelaşi timp, să păstreze până la momentul oportun o marjă de siguranţă faţă de Puterile Centrale, cărora decizia guvernului român le fusese prezentată drept un act amical. De fapt, în ciuda menţinerii valabilităţii sale teoretice, pe timp de încă doi ani, din vara anului 1914 tratatul României cu Tripla Alianţă încetase să mai aibă o existenţă reală.

Cei doi ani de aşa-zisă neutralitate nu au fost deloc uşori, pentru România. Ionel Brătianu a purtat negocieri susţinute cu Antanta, în 1915 şi la începutul lui 1916, ca demn fiu al tatălui său. Ionel Brătianu nu vroia să rişte nimic, îndeosebi în relaţiile cu Rusia, care reprezenta Antanta în Estul Europei. El cunoştea bine ceea ce păţise România la 1877-1878; tocmai de aceea era preocupat în mod deosebit ca, în cazul aderării României la Antanta, garanţiile oferite de aceasta să fie foarte clare, neechivoce, iar revendicările teritoriale ferm susţinute. Aşa după cum notează un martor important al acelor ani, „Brătianu cel bătrân a avut o scuză, a trebuit să trateze direct cu Rusia, dar Brătianu cel tânăr nu ar fi putut-o invoca pe aceasta, căci Rusia avea acum aliate pe Franţa şi Anglia care trebuiau să garanteze executarea clauzelor unui eventual tratat, o alta, ce decurgea direct din aceasta, consta în integritatea recunoaşterii revendicărilor naţionale ale României, în legătură cu toate teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria. O a treia condiţie consta în garanţii militare în scopul clarificării situaţiei de pe Dunăre, căci nu se putea intra în război având două fronturi deschise (Bulgaria intrase în război în octombrie 1915, de partea Centralilor şi manifesta o înverşunată dorinţă de revanşă, precum şi revendicări teritoriale faţă de România, ce viza nu doar Cadrilaterul, ci întreaga Dobroge, (bulgarii aveau pe teritoriul lor puternice forţe militare germane conduse de mareşalul August von Mackensen, lor adăugându-li-se şi trupe turceşti, faptul cântărind decisiv în înfrângerea armatelor române în toamna lui 1916 - n. n. ); ultima condiţie, a patra, se referea la asigurarea aprovizionării cu armament şi muniţii. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu era posibilă intrarea României în război “ ⁶¹.

Până la semnarea vreunui tratat cu Antanta, la 1 octombrie 1914, cu acceptul regelui Carol I, ce-şi trăia ultimele zile de viaţă, Ion I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia. În schimbul neutralităţii binevoitoare din partea României, Rusia va asigura statu-quo-ul teritorial al acesteia, în fruntariile ei. Prin convenţie, guvernul rus recunoştea României dreptul de a anexa teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, obligându-se de a o sprijini la ocuparea acestor teritorii cu propriile ei forţe. Rusia se mai angaja să obţină şi adeziunea puterilor Antantei, Franţa şi Imperiul britanic, la aceste angajamente. Convenţia secretă cu Rusia a fost de mare importanţă pentru România. Pentru întâia oară, o mare putere recunoaşte drepturile istorice ale statului român asupra marilor noastre provincii istorice de peste Carpaţi, acceptând, tocmai ea, duşmana de moarte a libertăţii atâtor popoare, să ajute un vecin, în sensul împlinirii dezideratelor sale naţionale.

După moartea lui Carol I, la 11 octombrie 1914, prinţul moştenitor Ferdinand depune jurământul de credinţă, pe Constituţia României, în faţa Parlamentului, jurând că va domni, înainte de toate, ca un bun român, făgăduială pe care noul rege şi-a îndeplinit-o cu loialitate, pe durata întregii sale domnii (1914-1927). În ceea ce priveşte negocierile cu Antanta, Ionel Brătianu le-a purtat în cel mai mare secret: „El a pus un preţ ridicat pentru intrarea României în război şi era hotărât să nu angajeze ţara în conflict prematur” ⁶².

Dacă Antanta era angajată în tratative secrete cu guvernul român, la fel de interesate în a primi sprijinul României erau şi Puterile Centrale. Acestea, îndeosebi Germania, au cumpărat conştiinţe româneşti cu bani grei, s-a infiltrat într-o parte a presei româneşti, prin intermediul agenţiilor de publicitate şi comerţ (Hennenvogel şi Iaversen). Austro-germanii exercitau presiuni extrem de puternice asupra guvernului român pentru a permite tranzitul de arme către Bulgaria şi Turcia. Semnificativă, în această privinţă, a fost misiunea deputatului Erzberger, la Bucureşti, în 1915, care a fost însărcinat să propună guvernului român sudul Bucovinei, „câteva plăşi din Banat” ⁶³, precum şi Basarabia, în schimbul cooperării militare a României. Propunerile Centralilor n-au făcut impresie asupra lui Ionel Brătianu, deoarece, se ştie, „ niciodată Ion I. C. Brătianu nu a fost omul deciziilor grăbite... ⁶⁴. Liderul Partidului Conservator, însă, Alexandru Marghiloman, convins fiind de victoria Germaniei, adresează un memoriu, regelui Ferdinand, la 26 noiembrie 1915, în care dezaprobă politica guvernului Brătianu, atrăgând atenţia regelui că, prin interzicerea tranzitului de arme, peste teritoriul român, către aliaţii sudici ai Centralilor, România nu-şi onora cum se cuvine statutul de ţară neangajată în conflict. Marghiloman îl sfătuia pe regele Ferdinand (care, şi el, nu era deloc convins că ţara sa de origine ar putea fi înfrântă), ca regatul peste care era suveran „să nu piardă nici o zi pentru a se reîntoarce la politica de prietenie şi de încredere în Puterile Centrale. Recuperarea Basarabiei şi retrocedarea Bucovinei ar fi asigurate printr-un tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Numai în cadrul unor bune relaţii cu austro-germanii s-ar putea cere condiţii de trai politic favorabil pentru congenerii români din Transilvania” ⁶⁵.

Aşadar, după Al. Marghiloman, România trebuia să „ceară”, inamicului secular al românilor de peste munţi, condiţii „favorabile “ fraţilor noştri de acolo, o asemenea politică, în viziunea sa, neputând fi decât „ mântuitoare “ ⁶⁶. Probabil o asemănătoare idee împărtăşea, în fundul sufletului său, şi regele Ferdinand, doar că decizia reală, cu privire la poziţia României, atunci, aparţinea lui Ionel Brătianu, nu regelui. Că am dreptate, în această privinţă, o dovedesc semnificativele notaţii ale unui lider politic marcant, al momentului: „Regele, după câte îmi spuneau intimii lui, se văicărea de dimineaţa până seara şi declara că va intra în război deoarece aşa vrea ţara şi guvernul - dar că era o mare greşeală, căci nemţii vor învinge până la urmă şi va fi vai de noi “ ⁶7. ţinând cont de ceea ce a urmat, pe termen scurt, anticipaţiile lui Ferdinand s-au dovedit corecte, dar cine lua în calcul atunci o altă politică decât aceea a sentimentului naţional atât de puternic, de general, în favoarea unei implicări a României împotriva Austro-Ungariei?

Propaganda, în favoarea Puterilor Centrale, era cu mult depăşită, ca amploare şi consistenţă, de aceea se dorea alăturarea României Antantei. Opinia publică românească era extrem de preocupată de soarta românilor de peste hotare (nu numai de peste Carpaţi), fiind pusă la curent, prin presă, de persecuţiile permanente la care erau supuşi românii, atât cei din Dubla Monarhie, din Basarabia, cât şi cei din Macedonia, ocupată, în întregime, de Bulgaria, după înfrângerea Serbiei (1916). Românii refugiaţi în ţară, emigranţii români de peste hotare, preocuparea pentru soarta lor, ţineau sub o puternică presiune conştiinţa naţională. Mulţime de adunări publice, întruniri şi demonstraţii politice aduceau mereu aminte că Unirea trebuie să se împlinească, indiferent cât de mare ar fi putut fi preţul plătit.

Dacă P. P. Carp, la Consiliul de Coroană ţinut la Peleş, la 3 august 1914, declarase ceea ce se ştie cu privire la o aşa-zisă poziţie a românilor de peste Carpaţi, în caz de război, împotriva Austro-Ungariei, el era rău informat sau dovedea o totală necunoaştere a stării de spirit a românilor ardeleni. Aşa, în perioada premergătoare intrării României în război, autorităţile maghiare, contele Istvan Tisza (prim-ministru) au impus fruntaşilor politici români negocieri prin care aceştia erau somaţi să-şi manifeste fidelitatea faţă de „coroana maghiară”. Dintre toţi liderii politici ai naţiunilor asuprite de austro-ungari, singuri fruntaşii românilor au refuzat să facă publice astfel de declaraţii. Iarăşi: în vara anului 1915 contele Tisza a purtat negocieri cu Iuliu Maniu, lider important al Partidului Naţional Român din Transilvania, la Viena, tratative la care s-au alăturat deputatul Erzberger şi Bethman Hollweg (cancelar german), Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici (adeptul federalizării Austriei, autorul cărţii „Statele Unite ale Austriei Mari” ). Toţi cei trei lideri români au refuzat să se implice în a acţiona în direcţia intrării României în război alături de Puterile Centrale; mai mult, ei cerând, celor doi şefi de guverne, să fie de acord cu autonomia Transilvaniei în cadrul imperiului austiac. Că românii ardeleni aveau cu totul alte sentimente, faţă de cele presupuse atât de nedrept de Titu Maiorescu şi P. P. Carp, se va observa şi din discursul din Parlament al lui Iuliu Maniu, din 1921, unde va declara: „Între cele mai frumoase visuri ale fiecărui suflet românesc, cu care se culca şi se trezea, era imaginea dorobanţului român, scoborând coastele vestice ale Carpaţilor şi mergând pe câmpiile vestice ale Tisei “ ⁶⁸.

La toate presiunile repetate şi la ameninţările lui Istvan Tisza, conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania, Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, au rămas neclintiţi. Iar, în toamna anului 1915, drept răzbunare, Istvan Tisza ordonă mobilizarea şi trimiterea pe front a lui Iuliu Maniu, de unde spera ca acesta să nu se mai întoarcă. Dincolo de unele poziţii recente, care încearcă să minimalizeze rolul lui Iuliu Maniu^69, în lupta pentru marea Unire, aşa cum au şi constatat contemporanii, liderul politic român a avut o ţinută politică ireproşabilă. Am subliniat refuzul lui de a da măcar o singură declaraţie de loialitate faţă de statul austro-ungar, sau de a face propagandă, în sensul unei apropieri dintre România şi Austro-Ungaria. Cu prilejul trimiterii pe front, a lui Iuliu Maniu, Octavian Goga va scrie un articol amar: „PleacăManiu... , în care îşi manifestă revolta şi tristeţea faţă de o aşa de nedreaptă măsură împotriva unui om care depăşise vârsta la care putea fi trimis la război, măsură ce urmărea, în fond, lichidarea fizică a fruntaşului român: „ (... ) E vorba de plecarea lui Iuliu Maniu cu armata ungurească pe câmpul de bătaie. Recrutat şi dânsul după sistemul cunoscut de depopulare a Ardealului, va fi trimis peste câteva zile să moară pentru Habsburgi, în vreme ce cafenelele fără număr ale Austro-Ungariei vor rămâne şi mai departe ticsite de mulţimea vitejilor ofiţeri *activi* (Iuliu Maniu era ofiţer în rezervă - n. n. ), care în libaţiunile lor de şampanie îşi vor lansa înjurăturile obişnuite la adresa *câinilor de valahi *. Infanteria maghiară se va înmulţi deci cu un om şi glontele din tabăra potrivnică nu va şti ce inimă bate sub uniforma de honved a noului soldat. Noi o ştim şi acum la plecarea lui din Blaj ne covârşeşte senzaţia singurătăţii (... ) poporului nostru de-acasă rămas astfel cu desăvârşire orfan” ⁷⁰. Numai că dorinţa josnică, a unui conte fără onoare, nu se va împlini, şi peste câţiva ani, la Alba Iulia, Iuliu Maniu va fi prezent la hotărârea ce va anula şi răscumpăra veacuri de umilinţă românească. Este bine să se spună, cu fiecare ocazie, că în anii Primului Război Mondial autorităţile ungureşti au practicat premeditat, în Transilvania, Banat, Crişana, o politică de purificare etnică ce poate fi asimilată genocidului. Peste 400. 000 de români au fost încorporaţi şi trimişi în primele linii de luptă, pe frontul italian sau rusesc, fiind aruncaţi la asalturi sinucigaşe, fără milă, cu scopul de a împuţina neamul nostru. Când, în septembrie 2004, am fost la Putna, pentru o reculegere întunecată, am zăbovit clipe lungi şi în faţa monumentului de acolo ridicat în memoria românilor morţi în Primul Păzboi Mondial, pentru cauze străine. Şirul celor trecuţi pe obeliscul tăcut este de câteva zeci de morţi, iar eu nu mi-am putut decât cu greu reprima sentimentul de revoltă, faţă de o jertfă aşa de numeroasă, pentru cauze cu totul străine neamului românesc (Bucovina se afla în anii primului Război Mondial sub administraţia directă a Vienei).

Sentimentul naţional al românilor, aşadar, înclina, cu hotărâre, pentru ca statul român să treacă odată Rubiconul Carpaţilor, pentru a-i elibera pe românii asupriţi, care, odată cu începutul războiului, erau trimişi la moarte cu un dispreţ şi o cruzime ce nu mai puteau fi tolerate; „câinii de valahi” erau puşi împotriva ruşilor în primele rânduri, cu gândul, uneori mărturisit, că astfel se ajută esenţial la rezolvarea, prin cimitirele de război, a problemei naţionale, în Ungaria, şi chiar în Bucovina austriacă, “ unde o bestie încă în viaţă, şi cu pensie, după tratate din partea guvernului român, colonelul de jandarmerie Fischer, trata o întreagă populaţie nevinovată ca pe nişte spioni şi trădători în folosul ruşilor şi o menea chinurilor isprăvite cu spânzurătoare a “ ⁷¹.

Trimişi cu atâta vinovăţie şi ură, la moarte, pentru cauza duşmanului, care îi mai şi dispreţuia, din cei peste 400. 000 de ostaşi români, din armata austro-ungară, au căzut prizonieri, la ruşi, peste 100. 000. După intrarea României, în război, foarte mulţi dintre aceştia au solicitat autorităţilor ruse să se constituie în detaşamente naţionale care să lupte, ca voluntari, în armata română. În decembrie 1916, la Darniţa, lângă Kiev, unde exista un lagăr de prizonieri români din armata austro-ungară, s-a constituit un Corp al voluntarilor români din Rusia. Ei au scos o revistă săptămânală, „România Mare”. Tot la Darniţa, la 26 aprilie 1917, 500 de delegaţi ai prizonierilor români din Rusia au lansat o proclamaţie prin care îşi manifestau hotărârea de a lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. Voluntarii români din Rusia au sosit, în ceea ce mai rămăsese din România, în mai multe etape, între 3 iunie şi 14 noiembrie 1917, în număr de 40. 000 de ostaşi. Un număr de ofiţeri şi soldaţi (22 ofiţeri şi 1. 460 de soldaţi) au rămas în Rusia, pentru a efectua serviciul de pază la depozitele militare româneşti, aflate acolo. Voluntari români ardeleni, veniţi din Rusia, împreună cu alţii veniţi pe cont propriu, precum şi cei care s-au refugiat în ţară, la începutul războiului, dau cifra de circa 50. 000 de români înrolaţi în Armata Română în anii Primului Război Mondial. Memorabil va rămâne momentul depunerii jurământului, de către voluntarii ardeleni, într-o atmosferă extraordinară, în Piaţa Unirii, din Iaşi, la 8 iunie 1917; gestul fraţilor ardeleni de a veni în ţară să lupte şi să moară pentru idealul naţional se producea „când cerul României era acoperit de nori negri”, iar „zecile de mii de soldaţi şi ofiţeri ardeleni îşi oferă energia şi viaţa pentru salvarea României” ⁷².

Este limpede că, cu foarte puţine excepţii (unele din convingere, altele din trădare), opinia publică românească, din anii neutralităţii, era într-o covârşitoare majoritate de partea Antantei. A fost, atunci, printre puţinele dăţi din istoria noastră când s-a potrivit, la modul ideal, ca sentimentul naţional cel mai curat, puternic, să-şi găsească corespondent şi la cei care guvernau, atunci, regatul român. De altfel, perioada aşa-zisei neutralităţi a cunoscut numeroase adunări, întruniri, unde se articulau/exprimau poziţii intervenţioniste pro Antanta. Extrem de sugestivă, în acest sens, mi se pare cuvântarea lui Nicolae Filipescu, ţinută la întrunirea Ligii Culturale a Tuturor Românilor din 15 martie 1915, la Iaşi. Redau, aici, un fragment semnificativ: „Ce este regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată şi frântă în semicerc. Arătaţi această figură schiloadă unui copil de şapte ani şi întrebaţi-l: ce lipseşte României? El, cu mâna lui agiamie, va trage linia ce împlineşte cercul. (... ) La graniţele actuale, suntem o ţară fără viitor. Spre a ne împlini aici, rolul european, ne trebuie bastionul ce domină această poziţiune. De aceea, aţintim către cetatea naturală a Ardealului, către Acropola românismului. Aici e centrul. Aici e inima românismului” ⁷³.

În ceea ce priveşte orientarea decisivă a României, spre Antanta, deloc minor a fost şi rolul reginei Maria. Ca rudă cu familiile imperiale britanică şi rusă, sfătuită, probabil, de Ionel Brătianu, regina Maria va purta, cu George al V-lea, regele Angliei, o susţinută corespondenţă, în care interesele naţionale româneşti erau puse în prim plan. Aşa, într-o scrisoare către regele George al V-lea, din 13 martie 1915, ea scria acestuia, printre altele, că, „de multă vreme Ungaria este privită ca inamica noastră naţională... , că, deşi era conştientă precum că “ nimic nu este mai odios decât o femeie care face politică”, este convinsă de faptul că „ţara a început să vadă în mine supremul ajutor pentru realizarea visului ei naţional: Transilvania” ⁷⁴. Ajuns aici, nu­mi ascund bănuiala că nu doar dragostea ei arzătoare pentru România o forţa pe regina Maria, să scrie rudei sale, George al V-lea, ci şi interesul ca, prin alăturarea României Antantei, ţara sa de origine să primească încă un aliat preţios, care i-ar fi sporit şansele, în lupta care se ducea.

Aminteam, ceva mai în urmă, despre importanţa convenţiei secrete pe care România a semnat-o cu Rusia, la insistenţele acesteia, la 1 octombrie 1914, act prin care marea putere din nord accepta ideea alipirii la România a provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. Adevăratele intenţii ale Rusiei faţă de România erau mult diferite în raport cu ceea ce ea acceptase, prin convenţia de la începutul războiului. Înfăptuirea unirii tuturor românilor, caz ce părea cu totul ipotetic, în anii războiului, ar fi transformat regatul român într-un stat puternic, cel mai puternic din zonă. Or, Rusia considera un stat românesc întregit o barieră greu de trecut, o serioasă piedică, în planurile sale expansioniste spre Sud-Estul European şi Strâmtori. înşişi aliaţii vestici, Anglia şi Franţa, au fost, la un moment dat, de acord cu extinderea Rusiei în această zonă. Astfel, la o întâlnire cu ambasadorul Franţei la Petrograd, Maurice Paleologue, din martie 1915, ţarul Nicolae al II-lea a pus problema tranşant: „Voi rezolva radical problema Constantinopolului şi a Strâmtorilor. Soluţia pe care v-am indicat-o în luna noiembrie (1914 - n. n. ) este singura posibilă, singura practică. Oraşul Constantinopol şi Turcia meridională vor trebui să fie încorporate imperiului meu. “ ⁷⁵. Diplomaţia franceză va accepta pretenţiile ruseşti la 8 martie 1915. Evident, toate aceste jocuri diplomatice, de culise, au fost aflate şi de Ionel Brătianu, de aici atenţia mărită pe care a acordat-o, acesta, negocierilor cu puterile Antantei: ce garanţii va primi şi cum va fi ajutată România, odată intrată în război. În cadrul negocierilor, cu reprezentanţii Antantei, Brătianu a insistat. cu deosebire. pentru o garanţie scrisă, precum că România, la sfârşitul războiului, va primi Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. El era conştient de izolarea geografică a ţării, în raport cu aliaţii occidentali, şi privea, justificat, cu maximă suspiciune, adevăratele intenţii ale Rusiei, aşa cum a şi declarat-o, ambasadorului Franţei la Bucureşti, contele Saint-Aulaire: „Rusia nu scapă nici un prilej ca să ne sporească neîncrederea, principala cauză a tergiversărilor care mi se reproşează. Ştiţi că nu pot obţine de la ea garanţiile pe care le socotesc indispensabile şi pe care mi le acordă ceilalţi aliaţi, înfrunte cu Franţa. Toată bunăvoinţa o acordă Bulgariei, duşmana noastră. Cum vreţi să mă grăbesc să intru în luptă pentru a ajuta Rusia să pună stăpânire pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, în timp ce pe noi ne tratează dacă nu ca duşmani, ca suspecţi, deoarece reţine armele pe care ni le trimite Franţa. “ ⁷⁵.

Intrarea Italiei în război, în mai 1915, de partea Antantei, sporeşte presiunile acesteia asupra României, în direcţia angajării în conflict, iar Puterile Centrale, după înfrângerea şi ocuparea Serbiei (decembrie 1915 - ianuarie 1916), îndeosebi Germania şi Bulgaria, au fost la un pas, tot atunci, de a ataca România. Situaţia complexă în care a negociat Ionel Brătianu tratatul cu Antanta i-a motivat toate suspiciunile şi ezitările. Angajată într-o bătălie dramatică, sângeroasă, la Verdun, începând cu 21 februarie 1921, Franţa, pe tot parcursul anului, a elaborat o întreagă strategie ce viza scoaterea României din starea de neutralitate. Tot ea a convins Rusia să accepte toate condiţiile (garanţiile) pe care le solicita Brătianu pentru a intra în război, aceasta în condiţiile în care însuşi ţarul Nicolae al II-lea, într-o scrisoare către regina Maria, din 11 iunie 1915, observa că enormele pretenţii ale ţării Tale produc o adâncă surprindere. “ ⁷7'.

În vara anului 1916 Antanta a intensificat, în sens ultimativ, presiunile asupra României, somând-o să intre imediat în acţiune (după cum solicita guvernul francez printr-o notă din iunie 1916), sau, după cum scria, într-o altă notă, generalul rus Alexeev, comandantul armatei ruse, „situaţia porunceşte românilor de a ni se alătura acum ori niciodată”. În fine, după negocieri intense, la 4/17 august 1916, Ion I. C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Rusiei, Angliei şi Italiei, de la Bucureşti, au semnat tratatul de aderare, a României, la Antanta. Tratatul cuprindea două convenţii, una politică şi alta militară, şi conţinea condiţiile intrării României în război. Tratatul din 4/17 august 1916 poate fi apreciat ca unul de importanţă crucială, pentru România. Pentru prima oară, patru mari puteri ale lumii, deodată, recunosc drepturile statului român asupra provinciilor româneşti de peste Carpaţi; putem afirma că, dincolo de realităţi etno-istorice de netăgăduit, odată cu semnarea tratatului de la Bucureşti se căpăta certitudinea că o Românie întregită nu va rămâne la nesfârşit o virtualitate. Pentru că avem de-a face cu un act atât de important, un adevărat certificat de naştere al României întregite, nu este deloc inutil să menţionăm semnatarii acelui document istoric. Din partea României, a semnat tratatul primul ministru Ion I. C. Brătianu, din partea Franţei, contele Saint-Aulaire, Rusia va semna prin Poklewski-Koziel, Anglia prin sir Barclay, iar, din partea Italiei, baronul Fasciotti. Tratatul a fost semnat, în mare secret, în casa fratelui primului ministru, Vintilă Brătianu; doar unul din cei patru diplomaţi europeni, cel al Rusiei, s-a strecurat deghizat în casa lui V. Brătianu, unde va semna tratatul. Ceilalţi au făcut-o la sediile legaţiilor statelor lor..

Tratatul de alianţă (convenţia politică) dintre România şi Antanta, de la 4/17 august 1916, cuprindea 7 articole. În articolul I, puterile Antantei „garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale” ⁷⁸; prin articolul II, „România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în articolele prevăzute de Convenţia militară” şi „să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor. “ ⁷⁹. În articolul III, articol de importanţă vitală şi care încununează măiestria diplomatică a celui mai important om politic al României din secolul XX, Ionel Brătianu, „Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei austro-ungare, stipulate şi delimitate de articolul IV”. Aşadar, patru din cele mai importante puteri europene recunosc că România are, în acord cu dreptul internaţional, dreptul de a lua în stăpânire teritorii româneşti ce erau de atâta vreme înstrăinate. În următorul articol al Tratatului, IV, sunt delimitate frontierele noi ale României, cu Bucovina în întregime, cu întreg Banatul până la vărsarea Tisei în Dunăre, caz în care România „se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului” ⁸⁰. Tot acest articol delimitează frontiera de vest a României, cu Ungaria, fiind trecute localităţile de demarcaţie. Prin articolul V, părţile semnatare se angajează să nu încheie pace separată, să încheie pacea generală împreună cu aliaţii, iar „Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea, ca, la tratativele de pace, teritoriile monarhiei austro-ungare, stipulate la articolul IV, să fie anexate Coroanei României” ⁸¹. Articolul VI, pe care Brătianu l- a smuls Aliaţilor anevoios, preciza că, „România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace “ ⁸². Ultimul articol, VII, conţine angajamentul statelor semnatare de a păstra secretă „prezenta convenţie până la încheierea păcii generale” ⁸³.

La finalul tratatului este trecut locul unde s-a semnat Tratatul, Bucureşti, şi data, 4/17 august 1916, precum şi numărul de exemplare, cinci, câte unul pentru fiecare parte. Urmează numele celor 4 miniştri ai Antantei, la Bucureşti, menţionate deja, la sfârşit fiind trecut numele artizanului acestui document fundamental, pentru România: Ion I. C. Brătianu. Se înţelege, nu-i greu să negociezi, să semnezi un tratat, ci să-l pui în aplicare. Iar până ce tratatul cu Antanta va fi acoperit şi de starea de fapt istorică vor fi necesare curajul sacrificiului şi îndrăzneala eroică. Le vom avea pe amândouă, atunci noi justificându-ne din plin menirea, răscumpărând şi pedepsind toate umilinţele îndurate.

Nu-i inutil de a reaminti faptul că această Convenţie obliga România să atace Austro-Ungaria, să năvălească în Transilvania „şi să înainteze pe Olt şi Mureş până la Târgu Mureş, unde trupele române aveau să ia legătura cu unităţile ruseşti “ ⁸⁴. Aceeaşi Convenţie obliga Rusia să coopereze cu România, în Dobrogea, iar Aliaţii vestici promiseseră că, înainte de atacul României peste Carpaţi, armata de la Salonic, aflată sub conducerea generalului Sarrail, va declanşa ofensiva, împotriva bulgarilor, cu 10 zile mai devreme. Dacă Consiliul de Coroană din 3 august 1914 încă a mai dat ceva griji celor ce nu erau de acord cu intrarea României, în război, alături de Puterile Centrale, aşa după cum vroia regele Carol I şi P. P. Carp, despre Consiliul de Coroană de la Cotroceni, din 14/27 august 1916, putem spune că a fost unul cu un final aşteptat. De altfel, practica convocării unor Consilii de Coroană, în viaţa politică românească, a fost inaugurată cu ocazia primului Război Mondial, ea nefiind o obişnuinţă a vieţii politice româneşti, la acea vreme.

Consiliul de Coroană, cu privire la intrarea României în Primul Război Mondial, s-a ţinut la Cotroceni, într-o zi de duminică, ora 11, dimineaţa, în sufrageria cea mare a palatului, deşi, „prin impietatea Reginei Maria şi prin slăbiciunea Regelui Ferdinand, această sală istorică a dispărut. Ea a fost câţiva ani în urmă (pe la 1925-1926) înglobată, împreună cu sala de dans, în ceea ce formează azi marele salon boltit de la nordul castelului. Şi ce păcat! Istorica sufragerie trebuia păstrată neatinsă, aşa cum era în dimineaţa de 14 august 1916, aşa cum a respectat-o ocupaţiunea germană, aşa cum am regăsit-o în noiembrie 1918” ⁸⁵.

Consiliul a fost convocat, de regele Ferdinand, la sfatul lui Ion I. C. Brătianu. De la semnarea tratatului de alianţă, cu Antanta, trecuseră 10 zile, şi, cu excepţia membrilor guvernului, nimeni nu aflase nimic, în ciuda proastei reputaţii a oamenilor politici români, între care orice secret înceta să mai fie secret în doar 2-3 zile, fapt susţinut de I. G. Duca, în ale sale „Amintiri politice”, unde notează opinia cinică a contelui Banffy, în sensul că, dacă câţiva lideri politici români se sfătuiesc sau iau o hotărâre secretă, nu se mai oboseşte să cumpere, pe vreunul, ci aşteaptă câteva zile, până ce unul din participanţi vorbeşte despre ceea ce n-ar fi trebuit să vorbească. La Consiliul de Coroană de la Cotroceni, de sub coordonarea regelui Ferdinand, spre deosebire de cel anterior, nu s-a luat nici o hotărâre, „fiindcă aceasta era deja luată “ ⁸⁶, ci au fost înştiinţaţi liderii politici importanţi despre decizia luată, în sensul de a fi de acord cu ea şi de a li se solicita sprijinul. Şedinţa Consiliului începe, de faţă fiind întreg guvernul Brătianu, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, M. Ferechide şi C. F. Robescu care-l înlocuia pe B. Missir, preşedintele Senatului, absent din ţară la acel moment. Au fost convocaţi, de asemenea, ca foşti prim-miniştri, Theodor Rosetti, P. P. Carp şi T. Maiorescu, precum şi şefii unor partide politice, precum Tache Ionescu, N. Filipescu, Al. Marghiloman. A asistat, ca prinţ moştenitor, şi viitorul rege Carol al II-lea. Şedinţa Consiliului de Coroană a fost deschisă de regele Ferdinand, care, cu o emoţie reală, declară că „a convocat pe mai marii ţării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată (mai degrabă trebuia să spună ceea ce ştiau toţi: hotărârea nu-i aparţinuse regelui, ci lui Ionel Brătianu - n. n. ), ci să le ceară sprijinul” ⁸⁷. „Eu, continuă Ferdinand, după matură reflexiune şi după lupte interne pe care le veţi înţelege şi din care am ieşit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu” ⁸⁸. Apoi, Ferdinand, ceva mai hotărât, îşi motivează decizia, accentuând cauzele ce l-au determinat să opteze pentru Antanta: „În situaţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă. România trebuie să ia o hotărâre şi să aleagă. Soarta războiului înclină spre Înţelegere (Tripla Înţelegere - n. n. ), dar, oricum ar fi, România nu poate lupta alături de Puterile Centrale, căci ar însemna să mergem împotriva întregii evoluţiuni istorice a neamului nostru” ⁸⁹, dovedind, în opinia unui participant la istoricul eveniment, „ un mare suflet şi prin aceasta nu numai că va rămâne, dar se va impune respectului şi admiraţiunii posterităţii” ⁹⁰. Apoi, regele îl invită pe P. P. Carp să ia cuvântul, subliniind că are nevoie, în mod deosebit, de concursul său. Acesta, vădit mânios, refuză să vorbească, primul solicitând ca întâi să-şi prezinte punctul de vedere guvernul şi „ şefii de partide “; de altfel, mârâi Carp, el nu înţelegea rostul Consiliului, de vreme ce se luase o hotărâre. Şi, pentru a limpezi cât mai repede situaţia, pentru a nu permite vreunui echivoc să se insinueze în adunare, şeful guvernului, Ion I. C. Brătianu, începu să vorbească primul, „vorbind limpede, concis, fără fraze, fără patetism” ⁹¹, argumentând de ce anume a optat pentru alianţa cu Antanta: „1913 a fost prefaţa unui rezbel cu Austria... S-a adăugat forma antipatică în care a izbucnit războiul actual. S-a adăugat abstenţiunea (abţinerea - n. n. ) Italief\ susţinând că „azi toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei. La început victoria părea probabilă pentru germani: neputând merge noi singuri contra, am rămas neutri. Răzbelul de uzură răstoarnă azi şansele în favoarea celor cu rezerve mai mari, Bulgaria, luând locul nostru în Orient, nouă ne este imposibil să stăm lângă germani. În sistemul de la 1884 eram aliaţi contra Rusiei; azi, Italia, este lângă Rusia. Încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre: pentru neutralitate am avut numai asigurări, nu garanţii. Azi problema este: sau să renunţăm la orice am putea obţine prin victoria Antantei, sau să intrăm în război. Eu m-am angajat desăvârşit. “ ⁹². Această primă luare de poziţie Brătianu o încheie amintind Consiliului „că toată ţara şi întreaga suflare românească de peste Carpaţi aşteaptă cu nerăbdare intrarea noastră în marele război “ ⁹³. După ce Ionel Brătianu a încheiat, regele Ferdinand l-a solicitat iarăşi, pe P. P. Carp, să vorbească; din nou, acesta refuză mânios. Vorbeşte, apoi, Take Ionescu, care, deşi era un redutabil orator, dovedeşte „o neînţeleasă banalitate “ ⁹⁴. Ca lider de partid, Take Ionescu este alături de rege şi guvern, a căror soluţie de faţă o cerea de doi ani. Îi vine rândul lui Marghiloman, „unMarghiloman încurcat”, care-şi exprimă serioase rezerve cu privire la rezultatul războiului, căci, zice el, „după informaţiunile sale precise, Hindenburg pregăteşte o mare ofensivă împotriva ruşilor, să nu ne grăbim, să aşteptăm, de aceea este foarte regretabil că guvernul în asemenea condiţii s-a angajat. “ ⁹⁵. Marghiloman, în ciuda unei stări de fapt cu totul opuse, continuă, afirmând „ că ţara nu este favorabilă războiului “ ⁹⁶ şi că, o victorie a noastră, alături de Antantă, „ înseamnă aşezarea definitivă a ruşilor la Strâmtori, adică ştrangularea, pieirea noastră “ ⁹7. La obiecţia regelui Ferdinand, cum că o Rusie prietenă, stăpână pe Strâmtori, este în favoarea României, Marghiloman îşi precizează şi mai clar poziţia, el neînţelegând „cum a putut guvernul să urmeze o politică atât de dezastruoasă” ⁹⁸. În fine, el, pentru că „ţara e în joc”, nu va obstrucţiona guvernul, va ieşi din joc, va tace pentru a nu crea „dificultăţi” ⁹⁹, dar nu va sprijini o asemenea politică. Marghiloman este contrat imediat, violent şi incisiv, de Nicolae Filipescu (atunci grav bolnav), care îi reproşează duplicitatea: „Să mă ierţi! Hotărârile pe care le-a luat guvernul astăzi nu sunt decât consecinţa logică a tratatului încheiat de D-l. Brătianu cu Rusia, în septembrie 1914. Or, dumneata mi-ai spus mie că acest tratat ţi-a fost adus la cunoştinţă, că l-ai aprobat şi că ai îndemnat guvernul să continue pe această cale. De aceea sunt indignat de aceste palinodii şi, mai mult ca oricând, revendic pentru partidul meu onoarea de a fi printre iniţiatorii acestei politici... ¹⁰°. Urmează, apoi, P. P. Carp, „încruntat şi crispat de mânie” ¹⁰¹, care-l sfătuieşte pe regele Ferdinand să renunţe imediat la proaspăta alianţă, căci Germania, dacă luptăm împotriva ei, ne va zdrobi. Carp susţine că a fi aliaţi cu Rusia „este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea dinastiei “ ¹⁰², că se va ruga ca armata română să fie învinsă: „Doresc să fiţi învinşi, fiindcă victoria voastră ar fi ruina ţării” ¹⁰³. Revine, asupra tezei sale vechi, cu accente vădit rusofobe/germanofile, ignorând făţiş toate argumentele lui Ion I. C. Brătianu. Pe P. P. Carp „nu îl interesează cine va învinge, ci cu cine comandă onoarea să mergem, chiar dacă vom fi învinşi. Din acest război va ieşi sau hegemonia germană, sau hegemonia rusească. Hegemonia germană înseamnă pentru noi mântuirea, cea rusească sfârşitul, fiindcă vom fi în drumul Rusiei către Constantinopol” ¹⁰⁴. Bătrânul lider junimist îşi aşază, monoclul, şi se adresează regelui Ferdinand, avertizându-l că îşi va pierde tronul, dacă Rusia va învinge, „ că o Rusie învingătoare nu va tolera vreodată în România o dinastie Hohenzollern” ¹⁰⁵. Avertizându-l pe regele Ferdinand că ruşii, în caz de victorie, vor instala o dinastie românească („ o dinastie Ghica, Sturdza, sau o dinastie Brătianu, sau Carp” ¹⁰⁶), P. P. Carp îi reaminteşte suveranului să pună capăt „unei asemenea politici nefaste” ¹⁰⁷ şi să rămână alături de Germania. Observând că rostul adunării este inutil, „căci nu mai e locul să argumentăm şi să convingem” ¹⁰⁸, Carp refuză să sprijine o politică care va duce România la dezastru, şi promite că se va retrage din viaţa publică: „Am un ziar, Moldova, de mâine, chiar, îl voi închide. Am în jurul meu câţiva prieteni, le voi cere îndată să se împrăştie. Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută... căci numai astfel România va fi salvată” ¹⁰⁹. Cuvintele mânioase, pătimaşe, ale lui P. P. Carp, au uluit adunarea; după clipe de stupoare, „o rumoare de indignare a umplut toată sala” ¹¹⁰. Intervine (era obligat) regele Ferdinand, care, adânc jignit de cuvintele lui Carp, cu privire la dinastia străină aflată pe tronul României, îi replică calm: „D-le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului... Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o. “ '“. Excelenta prestaţie a lui Ferdinand n-a făcut nici o impresie asupra lui Carp, care-şi repetă dorinţa ca „armatele noastre să fie învinse” ¹¹², numai aşa el văzând salvarea României. Cuvintele de încheiere ale lui Carp provoacă reacţia lui Ionel Brătianu, care-i zice: „Nu găsesc cuvinte ca să spun ce resimţim dacă într-adevăr astfel de simţăminte sunt în ceasul de faţă în inima d-tale. Atunci, d-le Carp, retrage până şi pe fiii d-tale, din armată, căci nu mai poţi avea nimic în comun cu această ţară şi cu acest neam “ ¹¹³. Cu toate că a fost atât de adânc jignit, pe merit, Carp refuză să reacţioneze, intrând în tăcere. După această luare de poziţie, antologică, îi veni rândul sa vorbească lui Titu Maiorescu, care, cu „meşteşugiri şi sofisme” ¹¹⁴, cu artificii retorice, în totală „contrazicere cu atmosfera zilei” ¹¹⁵, se dovedeşte destins, surâzător, recurgând „la arguţii pe care le debita cu o onctuozitate popească, cu priviri de şiretlic şi cu o mimică complet nepotrivită. “ ^1H.

Titu Maiorescu, prin poziţia pe care a avut-o la acest Consiliu de Coroană, a dovedit o totală lipsă de înţelegere a momentului istoric trăit, absenţa oricărei aderenţe la sentimentul naţional. Maiorescu, faţă de poziţia bărbătească, directă, a lui Carp, a pus întrebări retorice, marcate de un iezuitism definitoriu naturii sale: „A semnat ceva guvernul? De ce ţara iese din expectativă? Până la ce punct este angajat guvernul? Nu se poate, oare, degaja? Poate că este angajat doar primul ministru şi nu întreg guvernul? Nu a existat, oare, o hotărâre a Consiliului de Coroană din 1914? “ ¹¹⁷, etc. Cu aceste întrebări fariseice Titu Maiorescu sugera, adunării, că alianţa cu Antanta n-ar fi avut girul constituţional necesar, arătându-se, o dată în plus, total opac intereselor mari ale momentului. Brătianu îi replică enervat, lui Maiorescu, revenind/justificând decizia luată: „Cred în victoria Antantei, mă conformez ei. Voi declara război Austro-Ungariei, nu altora. În schimb mi se recunoaşte dreptul de a lua, până la Tisa, Banatul, Crişana, Maramureşul cel de sus, care nu este slav, şi Bucovina. Mi se recunosc drepturi egale la Congres. Tratatul care ne garantează aceste anexări este iscălit de cele patru puteri. Cele patru puteri garantează integritatea teritoriului nostru. Cred că o întoarcere nu mai este posibilă” ¹¹⁸. Brătianu a mai subliniat că momentul de faţă ar fi cel mai favorabil, intrării României în acţiune, şi că ar fi de neiertat dacă s-ar pierde cel mai prielnic moment oferit neamului românesc pentru întregirea lui. Maiorescu revine şi-şi arată, cinic, nedumerirea: „Ce ideal naţional? Care ideal naţional? O frază patriotică şi nimic mai mult. De altfel, românii din Ardeal nu vor cu nici un chip unirea cu România, ei vor stăpânirea Austriei permanentizată, căci numai aşa pot fi apăraţi de unguri. Aceasta vor românii de peste Carpaţi şi nimic altceva” ¹¹⁹. Apoi, tot Maiorescu, cu o făţărnicie greu de suportat până şi astăzi, întrebă Consiliul: „Se poate zice că ţara a fost consultată? (de parcă el, cu trei ani în urmă, când era prim ministru şi a trimis armata română peste Dunăre, în Bulgaria, a consultat ţara! ! ! - n. n. ). Cum se justifică ieşirea din neutralitate? Cer să rămânem mai departe în expectativă. “ ¹²⁰ Toate aceste întrebări veninoase determină reacţia energică a liderului liberal, Emil Costinescu: „Să stăm pe loc? Toate statele sunt în sânge şi foc: noi stăm ruşinaţi la uşă. Europa e în prefacere. Cu braţele încrucişate, după ce am câştigat bani, am fi de râsul lumii” ¹²¹. Ionel Brătianu îl pune la punct pe Maiorescu, dovedindu-i precaritatea punctelor de vedere, caracterul lor cu totul greşit, susţinând că „fraţii noştri din Ardeal nu aşteaptă decât să trecem o dată Carpaţii şi nu mai trăiesc decât cu acest dor şi cu această speranţă. Nouă, în care au încredere, ne-au spus-o neîncetat şi ne-au destăinuit tot fundul gândului şi sufletului lor. Se poate că ştiind adevăratele simţăminte ale d-lui Maiorescu, şi, prin urmare ferindu-se de el, să-i fi vorbit altfel, se poate. Dar aceasta dovedeşte neîncrederea ardelenilor în d-l. Maiorescu, iar nicidecum dorinţa lor de a nu se uni cu regatul şi de-a nu înfăptui România Mare” ¹²². Apoi Ionel Brătianu continuă, afirmând că deţine documente, de la liderii românilor din Ardeal, care dezmint categoric toate afirmaţiile lui Maiorescu. Deloc impresionat de Ionel Brătianu, Maiorescu îşi susţine mai departe punctul de vedere sugerând că, în loc de război, România ar fi trebuit să negocieze cu ungurii, pentru a le smulge concesii faţă de români. Acum intervine regele Ferdinand, care îi sugerează lui Maiorescu să nu-şi facă iluzii, dacă crede că prin negocieri cu ungurii s-ar putea obţine ceva, căci el a intervenit, pe lângă Germania şi pe lângă Austria, ca românii ardeleni să aibă un minimum de drepturi, dar degeaba, căci ungurii au refuzat orice propuneri. Recent, continuă Ferdinand, şi împăratul Wilhelm a stăruit, la Viena, pentru îmbunătăţirea tratamentului aplicat de unguri românilor, dar s-a izbit de acelaşi refuz îndărătnic. Niciodată, conchide regele, ungurii nu vor consimţi să îmbunătăţească cu adevărat soarta românilor de peste munţi, fiindcă, mai mult decât la orice, ungurii ţin la caracterul de stat maghiar indivizibil. Însă pe Maiorescu nu-l putea clinti nimeni, de pe poziţia sa. Dacă Brătianu şi regele i-au dat o replică pe măsură, la aberaţiile pe care le susţinuse -Brătianu, printre altele, amintindu-i că, chiar şi înfrânţi, drepturile noastre istorice, odată recunoscute, se vor constitui într-un simbol, iar regele Ferdinand va deveni, peste timp, un simbol egal cu cel al lui Mihai Viteazul - Titu Maiorescu rămase de neclintit. El susţinea că românii nu voiau un război pentru eliberarea românilor de peste munţi, că opinia publică nu acceptă acest război, că neutralitatea este singura soluţie benefică pentru ţară şi că, chiar dacă se doreşte, războiul nu poate fi declarat din motive... constituţionale! Lesne de bănuit că atitudinea lui Titu Maiorescu a trezit indignarea întregului Consiliu, revolta împotriva sa. Cu toate că se ştie ce poziţie demnă a avut, în timpul ocupaţiei germane, nu mă feresc deloc să definesc poziţia lui Titu Maiorescu, susţinută la Consiliul de Coroană, din 14/27 august 1916, drept una specifică unui trădător de ţară. Toate aceste „chiţibuşuri” şi „sofisme de retor” nu pot fi iertate, când ştim că tocmai un român ardelean s-a opus, atât de înverşunat, eliberării Ardealului de sub o tiranie milenară!

Poziţia lui Maiorescu a mai fost combătută şi de Take Ionescu, care, cerând cuvântul a doua oară, declară că „românii de dincolo ne aşteaptă ca pe Mesia” ¹²³. M. Ferechide şi C. F. Robescu, liderii parlamentului, anulează obiecţiile lui Maiorescu, cu privire la imposibilitatea constituţională a declarării războiului, deoarece Camerele „păstrează toate prerogativele obişnuite ale parlamentului, prin urmare şi pe aceea de a se rosti asupra declarării războiului “ ¹²⁴.

Spre sfârşitul acestui istoric Consiliu de Coroană (a se compara cu acele Consilii de Coroană din vara lui 1940, când ticălosul de Carol al II-lea golise de conţinut această instituţie politică ad-hoc, transformând-o într-o marionetă, golind-o de puterea de a lua vreo decizie independentă, pentru ca în spatele ei să-şi poată ascunde laşitatea abjectă), Ionel Brătianu ceru, regelui Ferdinand, din nou, cuvântul. Brătianu era cel mai marcat de importanţa momentului, ca unul ce reuşise ceea ce nu reuşise nici un român până atunci, el simţea nevoia unei solidarităţi a tuturor şi îi invita pe toţi să lase deoparte orice alt considerent, în afara interesului naţional. Le reaminteşte celor prezenţi că, atât tatăl său, I. C. Brătianu, cât şi el, nu au făcut decât o politică: politica interesului naţional; că nu este francofil, deoarece politica sa nu s-a bazat pe raţiuni sentimentale, ci pe cerinţele superioare ale neamului şi ale ţării; că împrejurările momentului oferă posibilitatea împlinirii dezideratului secular al românilor, unitatea. Apoi, cu un patetism măsurat, bine temperat, se adresează tuturor: „ ţin, însă, în acest ceas hotărâtor, când toţi fruntaşii ţării sânt întruniţi în jurul regelui, să se cunoască gândul meu întreg. Fără îndoială că vom ieşi învingători, dar nu sânt sigur, se poate să fim şi învinşi. De aceea vreau să se ştie bine, de toţi, că, chiar învinşi, tot cred că ţara mea trebuie, în această clipă a evoluţiunii ei istorice, să facă acest gest. În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc mai mult decât izbânzi trecătoare, şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală (câtă dreptate a avut), care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. Într-o atare situaţie este astăzi românismul, de aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au consfinţit, printr-un act solemn, hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte, mai mare şi mai însemnat decât oricând. Şi dacă nu azi, mâine vom culege roadele acestor jertfe şi acestor afirmări de drepturi. Aduceţi-vă aminte de cazul Italiei: şi Carol Albrect a fost înfrânt la Novara, dar chestia unităţii Italiei era pusă în faţa lumii întregi şi peste câţiva ani succesorul său a realizat-o. Aduceţi-vă aminte de propria noastră istorie: Tudor Vladimirescu a fost zdrobit şi stăpânitorii zilei l-au măcelărit. Dar el ridicase steagul renaşterii noastre naţionale şi pe temeiul gestului lui urmaşii săi au înfăptuit-o. În fine, cazul cel mai caracteristic este cazul lui Mihai Viteazul. Şi el a fost învins, şi el a fost omorât, dar a ştiut, pentru o clipă, să întrupească visul secular al neamului, unirea tuturor românilor. Şi a fost destul, nu numai ca el să rămână de-a lungul veacului eroul legendar şi slăvit, dar pentru ca şi noi astăzi să întemeiem pe faptele lui revendicările acestui neam” ¹²⁴. După aceste judecăţi, atât de drepte, Ionel Brătianu se adresează, direct, regelui Ferdinand, sfătuindu-l să nu aibă în vedere rezultatele imediate, ci perspectiva, să meargă hotărât pe drumul indicat de conştiinţa naţională, de dezideratele pe care aceasta le impune. Apoi, revine la unele din spusele lui P. P. Carp, în această adunare memorabilă, referitoare la caracterul dinastiei Hohenzollern, zicând tranşant: „ S-a vorbit odinioară de dinastie străină, a fost o formulă nedreaptă şi nemeritată. Dinastia este română, Majestatea Voastră o dovedeşte azi în chip mişcător. După ce veţi fi trecut Carpaţii nimeni nici nu va mai cuteza, Sire, să pună o atare chestiune” ¹²⁵. Şeful guvernului încheie, reafirmând responsabilitatea care i-a impus să ducă o politică cu un asemenea deznodământ.

Consiliul de Coroană de la Cotroceni a fost încheiat de regele Ferdinand, care a solicitat tuturor celor de faţă solidaritatea de care avee nevoie ţara, în acele momente; regele afirmă că vor fi necesare mari jertfe, nesfârşite suferinţe, pentru împlinirea idealului naţional, de aceea invocă divinitatea să vină în ajutor poporului român: „Domnilor, cu Dumnezeu înainte! ”, la care cei prezenţi au răspuns: „ Să trăiţi, Sire, Dumnezeu să ne ajute. “ ¹²⁶. După şedinţa Consiliului de Coroană, din 14/27 august 1916, după cum ne-a lăsat mărturie I. G. Duca, Ionel Brătianu a plecat spre casă, pe străzi lăturalnice, pentru a nu se întâlni cu grupuri de manifestanţi (ce-şi strigau entuziasmul), vorbind către sine însuşi: „Ne aşteaptă grele încercări, dar am dreptate, nu puteam, nu trebuia să fac altfel. Sunt sigur, sigur, tot mai sigur... De acuma, Duca, pe lucru! La patru, Consiliul de Miniştri, la Dumneata acasă! “ ¹²⁷. Hotărârea fusese, aşadar, luată, ea era acoperită în întregime de nevoia împlinirii unui deziderat major al naţiunii române: Unirea. Rămânea, pe mai departe, să fie verificată tăria morală, să fie adunate energiile necesare precum şi puterea de jertfă de care eram capabili.

Aşa cum solicitase Ionel Brătianu, în tratatul de alianţă cu puterile Antantei, România a declarat război numai Austro-Ungariei. În aceeaşi zi istorică, 14/27 august 1916, spre seară (ora 18), ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat, contelui Burian, declaraţia de război a României.

În noaptea de 14 spre 15 august 1916, trupele române, concentrate din vreme de-a lungul graniţei, au pătruns cu repeziciune în Transilvania, trecând Carpaţii. Trupele ungare au fost cu totul surprinse, şi, neputând face faţă iureşului românesc, sunt bătute şi respinse. Spre sfârşitul unei veri frumoase şi a unui început de toamnă mai frumos ca niciodată¹²⁸, după sute de ani de stat în defensivă, în faţa inamicului ereditar/naţional, România trecea la ofensivă! O ofensivă aşteptată şi dorită de timp lung, dar prea puţin pregătită. În noaptea în care armata română trecea crestele Carpaţilor, pentru a-i dezrobi pe românii ardeleni şi bănăţeni, toate clopotele bisericilor/mănăstirilor de pe cuprinsul regatului României au bătut ceasuri întregi, în semn de bucurie şi rugă, pentru izbândă. Nicolae Iorga, ca unul ce muncise din greu, cu fapta, pentru idealul unităţii naţionale (mai mult şi cu mai mult folos decât întreaga clasă politică la un loc), scrie, atunci, articolul numit, atât de sugestiv, „Ceasul”: „A sosit un ceas pe care-l aşteptam de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre. În miez de noapte au sunat iarăşi clopotele, sântele clopote care simt toate durerile şi bucuriile noastre şi care acum s-au înfiorat de cea mai mare speranţă pe care am avut-o şi la care, cu orice preţ, ţinem. “ ¹²⁹. Aceleaşi clopote, adevărate imnuri ale bucuriei şi chemării la luptă, le va auzi şi invoca şi sergentul Anichitei Constantin, în „Memoriile” sale: „... am ajuns la Piteşti la ora 9⁴⁰ p. m.; am stat în tren toată noaptea. La ora 12, noaptea, în gara Piteşti, ne-a sunat mobilizarea; băteau clopotele la toate bisericile, băteau tobele şi cânta muzica, iar soldaţii cântau cântece ostăşeşti. Noi ne-am deşteptat din vagon şi ne-am închinat să ne-ajute Dumnezeu, cu bine, în calea noastră” ( însemnarea din 14 august 1916). Numai că România a intrat în război nu când a vrut ea, ci când au vrut alţii, iar toate clauzele Convenţiei militare negociate şi smulse Rusiei cu atâta greutate, de Brătianu, prin care Aliaţii se angajau să ajute ofensiva românească peste Carpaţi, n-au fost respectate: frontul aliat de la Salonic nu s-a mişcat, comandantul acestuia, generalul Sarrail, de-abia făcea faţă presiunilor bulgăreşti, ofensiva rusească, în Galiţia şi Bucovina, a rămas doar la stadiul de intenţie, iar trupele române ajunse la Tg. Mureş, la începutul lunii septembrie 1916, au aşteptat în zadar pe ruşi; cei 50. 000 de ruşi care trebuiau să-i ajute pe români, în sudul Dobrogei, nu şi-au făcut apariţia, iar cele 300 de tone de armament aliat, pe care România trebuia să le primească zilnic, zăceau ascunse prin fundul Rusiei. Rugămintea lui Ionel Brătianu, către reprezentantul Rusiei, Pocklewski-Koziel, exprimată imediat după semnarea tratatului din 4/17 august 1917, anume ca Rusia să trimită României, urgent, aeroplane şi artilerie grea, a fost uitată chiar de cum a şi fost făcută.

În epoca modernă un război nu putea fi dus doar cu cântece, discursuri găunoase, politicianiste, retorism de presă sau doar cu energia morală şi curajul trupei. Războiul României pentru întregire naţională a fost pregătit prost, pe alocuri prietenia politică ţinând loc de competenţă şi cinste. Dar ne-am asumat riscul intrării în război chiar şi în asemenea condiţii, Brătianu ştiind bine că „ cimitirele istoriei sunt pline de popoare care, temându-se de riscuri, au preferat laşitatea şi renunţarea” ¹³⁰. Desigur, factorul cheie continua să-l reprezinte calităţile trupei aruncate în luptă, însă primul Război Mondial „a adus o tehnicizare necunoscută până atunci” ¹³¹; or, pe acest teren armata română va fi pusă repede, în dificultate, de inamicii săi. Căci nu cred că Ionel Brătianu şi-a făcut măcar o singură iluzie, precun că, declarând război doar Austro-Ungariei, aliaţii acesteia nu vor sări să o ajute. Astfel, a doua zi după ce am declarat război Vienei, Germania ne declară, la rândul ei, război, urmând, în 2-3 zile, declaraţiile de război ale Turciei şi Bulgariei. Chiar de la începutul luptei se poate spune că România, în ciuda succeselor iniţiale, era uşor de încolţit, iar neîmplinirea nici unei condiţii din partea Rusiei, din Convenţia militară, nu însemna altceva decât trădarea sa, cu bună ştiinţă, de aceiaşi aliaţi, care promiseseră atât de multe şi făceau atât de puţin. Indiscutabil, în pregătirea armatei române, pentru războiul de întregire naţională, Ionel Brătianu a manifestat multă neglijenţă¹³², a acordat încredere, tributar prieteniei politice, unor oameni de proastă calitate, precum generalul Iliescu, „Napoleonul său”, după cum îl şfichiuia Iorga¹³³, sau E. Porumbaru, ministru liberal în guvern, un fanfaron, în toată regula.

Plecată la o luptă aşa de grea, cu un extraordinar elan - căci era formată într-o covârşitoare majoritate din ţărani, „oamenii serioşi ai acestui neam” ¹³⁴ - „armata română a intrat în război inadecvat echipată şi nesigură în privinţa surselor de aprovizionare” ¹³⁵. Şi totuşi, trecerea Carpaţilor de către armatele române s-a petrecut fulgerător. După câteva zile de lupte înverşunate, trupele române au ocupat Braşov, Miercurea Ciuc, Sibiu, Sfântul Gheorghe, Orşova, etc. Elanul şi victoriile de început vor trece repede, iar cruda realitate se va arăta, în toată urâţenia sa. În Dobrogea, unde „ organizarea apărării a fost total neglijată” ¹³⁶, trupele române suferă o severă şi ruşinoasă înfrângere la Turtucaia, deoarece „planul de campanie al Puterilor Centrale prevăzuse o puternică ofensivă în Dobrogea” ¹³⁷. Dezastrul de la Turtucaia (6 septembrie 1916) a „constituit un adevărat şoc pentru clasa politică românească şi pentru o mare parte a populaţiei “ ¹³⁸, confirmând din plin spusele generalului francez Henri de Berthelot, că „românii sunt admirabil de dezorganizaţi”. Pentru a veni în ajutorul Austro-Ungariei, germanii concentrează o puternică grupare de forţe, pusă sub comanda feldmareşalului Erich von Falkenhayn; aceasta respinge armata română, care se repliază pe trecătorile Carpaţilor. Timp de două luni de zile (octombrie -noiembrie 1916) s-a dat bătălia trecătorilor, în care armata română a apărat, „neschimbate cu săptămânile, o graniţă de o întindere nemăsurată” ¹³⁹. Rezistenţa pe Carpaţi a fost posibilă, în faţa unor forţe mult superioare, doar pentru că soldatul român a fost „ stăpânit de un extraordinar simţ al datoriei “ ¹⁴⁰. În faţa crudei realităţi, clasa politică a reacţionat inadecvat, fiind, pe moment, depăşită. Regele Ferdinand, cu toate că îşi asumase comanda supremă a armatei, imediat după începerea războiului era ca şi inexistent, „apărea din fuga automobilului, fără să ştie nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă” ¹⁴¹. Ionel Brătianu, responsabil în mare măsură de dezastru, nu mai afişa decât aerul unui om căzut: „ toată siguranţa sa se topise în flăcările Turtucaiei. Aveam înaintea mea un om zdrobit, vorbind încet, cu gândurile aiurea, luând hotărâri inexplicabile” ¹⁴².

În toamna anului 1916 România se afla într-o situaţie care conţinea toate datele catastrofei. Cred că, indiferent cât de bine ar fi fost pregătit războiul, de ceea ce a avut parte, ţara noastră, atunci nu ar fi scăpat. Înainte de toate, de una singură, armata română înfrunta forţele militare a patru state (pe cele germane, austro-ungare, bulgăreşti, turceşti), pe un front extrem de lung (Marea Neagră - Dunăre - toată linia Carpaţilor, de la Vatra Dornei la Orşova). În al doilea rând, Rusia a refuzat, deliberat, să ajute România, atât în sudul Dobrogei, cât şi pe linia Carpaţilor, accentuând drama pe care o trăiam. Mai mult, cu toate că nu au fost identificate documentele probatoare, diplomaţia rusă, încă din 1915, ajunsese la o înţelegere secretă cu cea germană, privind împărţirea şi desfiinţarea statului român. Într-un asemenea caz, Germania ar fi anexat Muntenia şi Oltenia, Dobrogea ar fi primit-o Bulgaria, Carpaţii reveneau Austro-Ungariei, iar Rusia anexa Moldova dintre Prut şi Carpaţi. Că lucrurile au stat aşa şi nu altfel, se poate lesne deduce din faptul că, în condiţiile când Puterile Centrale înaintau victorioase spre Bucureşti, existând riscul ca inamicul să încercuiască armata română şi de a ocupa şi Moldova românească, de abia atunci Rusia trimite trupe numeroase pe frontul românesc (evident, ca să-şi apere viitoarea graniţă). De altfel, în faţa mulţimii de mărturii, cu privire la comportamentul ruşilor faţă de România, în cumplita iarnă 1916-1917, ipoteza de mai sus se transformă în certitudine. Dezastrul României, din toamna anului 1916 l-a îndreptăţit pe Nicolae Iorga să scrie negru pe alb că „ n-avem nici cu ce oameni, nici cu ce mijloace materiale să ne batem “ ¹⁴³, înţelegând că marele istoric, când a scris „ oameni”, a avut în vedere, cu siguranţă, doar pe politicienii români, responsabili de catastrofă. Catastrofa României a fost amplificată/accentuată, cum spuneam, şi de „aliatul” său, Rusia, „ care punea România în imposibilitatea de a apăra frontul, reţinând armamentul pe care i-l trimitea Franţa” ¹⁴⁴. Aşadar, în toamna anului 1916, România, părăsită de aliaţi („la drept vorbind, inacţiunea scandaloasă şi nefastă a lui Sarrail rămâne, în parte, pentru mine, o enigmă” ¹⁴⁵), asaltată şi înconjurată de duşmani, nu putea, cu nici un chip, rezista mai mult decât a făcut-o, strânsorii coaliţiei duşmane. Şi totuşi, suferind pierderi grele, armata română, în retragere, susţine mari bătălii pe Jiu, pe Neajlov, reuşind să nu fie distrusă, aşa după cum va sublinia mareşalul Ludendorf: „Am repurtat victorii asupra armatei române, dar nu am putut să o distrugem “ ¹⁴⁶. Legendară va rămâne, în veac, şarja Regimentului 2 Roşiori condusă de colonelul Gheorghe Naumescu, de la Prunaru (15 noiembrie 1916), în care eroismul fără seamăn s-a împletit cu jertfa cea mare şi curată.

În faţa catastrofei, Casa regală, Parlamentul, clasa politică, guvernul fug/se retrag la Iaşi, care, pentru doi ani, va fi capitala României. În iarna grea (decembrie - ianuarie) a anului 1917, frontul românesc (şi cu ajutor rusesc) se stabilizase pe linia Carpaţilor Orientali, cursul Siretului inferior, nordul Deltei Dunării. Încovoindu-se, în faţa copleşitoarei nenorociri, poporul român nu a cedat, dovedind tuturor că „ este un adevărat gentleman colectiv. Când spun popor, nu exclud guvernul şi clasele suprapuse. Dacă a fi gentleman este o chestiune de onoare şi mai ales de a-ţi respecta cuvântul dat, guvernul român este un supergentleman, căci s-a ţinut de cuvânt la 28 august 1916 şi, mai mult decât atât, a rămas singur după ce a fost părăsit de aliaţii săi. El aparţine înaltei nobilimi, dacă nobleţea constă în a avea mai multe obligaţii decât drepturi “ ¹⁴⁷.

Cu mari eforturi, în iarna-primăvara anului 1917, armata română a fost refăcută. În aprilie acelaşi an ea avea, din nou, o reală capacitate de luptă şi cuprindea 500. 000 de oameni.

La refacerea armatei române un ajutor important l-a avut şi misiunea militară franceză, sosită în ţară, în octombrie 1916, aflată sub conducerea generalului Henri Berthelot. Misiunea militară franceză cuprindea 1. 200 de combatanţi, din care 400 de ofiţeri, între ei 12 locotenenţi-colonei, toţi cu o înaltă calificare profesională. Berthelot şi oamenii săi au încercat prin toate mijloacele să-i determine pe ruşi să lupte alături de români, în toamna lui 1916, dar în zadar. Oamenii lui au plecat în Rusia pentru a scoate, din ascunzişurile premeditate, armamentul pe care Franţa ni-l trimitea şi pe care ruşii refuzau să ni-l livreze. Trădarea Rusiei, din toamna lui 1916, ascundea, după cum precizam mai sus, intenţia sa de a desfiinţa România, în înţelegere cu Puterile Centrale, cu care voiau să o împartă. Dorinţele ei nu se vor împlini, dat fiind că, după cum o va spune Take Ionescu, lui Saint-Aulaire: „Rusia ne lasă să fim asasinaţi, dar ea îşi inoculează un virus care, dacă n-o va ucide, va infecta universul” ¹⁴⁸. Şi Ion I. C. Brătianu a intuit dezastrul pe care-l va aduce, politica Rusiei, Europei, iar intrarea în disoluţie parţială a armatelor sale i-au prilejuit primului ministru român să emită ziceri cu accente profetice: „În Rusia, destrămarea armatei se transmite întregii ţări. Revoluţia este inevitabilă. Or, Revoluţia în Rusia va fi cazanul vrăjitoarelor sau cutia Pandorei, cu toate relele, dar fără ca speranţa să se afle la fund” ¹⁴⁹.

În partea de Românie - Moldova - care mai rămăsese liberă, dacă libertate se poate numi un colţ de ţară având alături un asemenea „aliat”, începând cu toamna târzie a anului 1916, şi continuând cu iarna anului 1917, situaţia devenise cu adevărat dramatică. Sute de mii de oameni fugiseră din calea invadatorului, aşezându-se care pe unde puteau. Populaţia Iaşului a crescut, în câteva săptămâni, de la 90 de mii de locuitori, la peste 300 de mii. Rezervele de cereale, în cea mai mare parte, fuseseră abandonate ocupantului, iar cele din Moldova erau cu totul insuficiente pentru a face faţă nevoilor. Spaţiile de cazare deveniseră de negăsit. Regina Maria, refugiată la Iaşi, trebuia să fie mulţumită atunci când avea norocul să găsească fasole. Se simţea o mare criză de medicamente. Răniţii de pe front nu mai puteau fi îngrijiţi decât cu vorbe bune, murind cu miile. Starea dramatică a românilor din Moldova a impresionat pe ministrul S. U. A. pe lângă guvernul României, C. I. Wopicka, care nota: „Tifosul bântuia, stocul de medicamente pentru soldaţii răniţi era foarte redus. Nu se putea obţine carne sau legume, iar pâinea, care era foarte puţină, se făcea din cartofi, cu orice fel de făină ce se putea obţine. Nu exista zahăr şi nici combustibil de nici un fel. Soldaţii şi civilii mureau cu miile. Existau numai puţini medici, iar lipsa de instrumente chirurgicale şi lenjerie era cronică” ¹⁵⁰.

Starea aceasta grea nu a frânt moralul românilor. Guvernul, Casa regală, cu atât mai mult poporul, erau cu toţii dispuşi la sacrificii şi mai mari, numai pentru ca libertatea neamului, atât cât era, să fie salvată. Nu este nici locul şi nici momentul, dar nu mă pot opri să nu subliniez că tragedia prin care trecea neamul românesc, în acei ani, se explică şi prin mari şi numeroase acte de trădare, faţă de naţiunea română, acte provocate deliberat, dintr-o aşa-zisă germanofilie, sau pentru bani. În teritoriul românesc ocupat de inamic numeroşi funcţionari ai statului român, câteva mii (cazul cel mai cunoscut fiind al lui Verzea, directorul Poştei), s-au pus la dispoziţia ocupantului, cu slugărnicie, abandonând orice mândrie naţională. Verzea a refuzat să se evacueze la Iaşi, şi, atunci când germanii au ocupat Bucureştiul, predă acestora suma de 7 milioane de lei, ca preţ al trădării, fiind numit primar al capitalei.

Liderii politici germanofili, P. P. Carp, C. Stere, ignorând tragedia neamului lor, cu un cinism greu de justificat, croiau planuri pentru o Românie vasală Germaniei şi Austro-Ungariei; bucuria pe care cu greu şi-o ascundeau germanofilii s-a manifestat încă din toamna lui 1916 când, deja, sărbătoreau victoria Centralilor, în restaurantele Capitalei: „am văzut, în ceasurile cele mai nenorocite, petrecând banda Stere, cu intelectualii şi cu profesorii ei cu tot” ¹⁵¹. Distincţia netă pe care a făcut-o Iorga, între intelectuali şi profesori, a avut şi încă are valabilitate. Cu greu se poate susţine că un individ, dobândind o diplomă, devine obligatoriu şi intelectual. Şi tocmai o parte însemnată dintre aceşti „profesori” de nimic, dar plini de pretenţii obraznice (ca totdeauna), au trădat în 1916-1918, în 1940 sau în 1944-1945, când România a intrat sub crunta ocupaţie sovietică. Tot ei, „valorosul” corp profesoral, s-a pus la dispoziţia ocupantului rus, după al doilea război mondial, abdicând cu o vinovăţie de neiertat de la o minimă morală, aceea de a nu pactiza cu duşmanul de moarte al poporului român. Tot ei, „elita” neamului, profesorii, au trecut repede, fără mustrări de conştiinţă, şi de partea regimului comunist, pe care l-au slujit cu zel, slugărnicie şi laşitate până la căderea sa în 1989. La fel au procedat şi după Revoluţia din 1989 (după restauraţia neocomunistă înfăptuită, cu un cinism demn de pedeapsa cu moartea, de o creatură malefică, compromiţătoare de destin românesc: Ion Iliescu).

Cu greu îmi pot stăpâni mânia când mă gândesc la suferinţele neamului românesc, mai vechi sau mai noi, la care s-a făcut părtaş, cu deplină vinovăţie, şi această creatură fără demnitate şi cultură, dar, înainte de toate, fără respect faţă de propria naţiune: profesorul român. Că am dreptate (cu excepţiile de rigoare), când afirm că „profesorii” români nu au respectat demnitatea poporului român, că n-au nici un pic de mândrie şi curaj, că au o mentalitate de slugi, se dovedeşte şi în zilele noastre. Astfel, astăzi, din raţiuni pe care nu vreau să le discut aici, prin mari presiuni externe, România a fost/este nevoită să accepte o teză străină adevărului istoric: existenţa unui holocaust românesc. Îmi este dat (mi-a fost dat) să asist la abandonuri laşe, la o „cuminţenie” sinonimă cu depersonalizarea cea mai accentuată, din partea „profesorilor” (mai ales a celor de istorie), cu privire la această gravă problemă. Faptul, de altfel, este firesc, avem o „tradiţie”, în această direcţie, nu-i aşa?! Or, tradiţia se cere a fi continuată, îmbogăţită, completată, înnoită, cu alte şi alte exemple de „sacrificiu”, „curaj”, „profesionalism”, ale acestui corp „elitist”, al naţiunii: profesorii...!

Aşa că, nu mă mir deloc, atunci când România agoniza, rănită fiind de moarte, în iarna 1916-1917, la Bucureşti mulţi profesori petreceau, în onoarea dezastrului şi spre slava duşmanului. Acelaşi Iorga, în întunecatul său articol din „Neamul românesc”, intitulat „Dumnezeu să-i ierte” (martie 1907), ruga pe Dumnezeu să nu-i ierte niciodată „pe netrebnicii şi făcătorii de rele “ din această ţară. Ca să scăpăm de lepre şi secături ce încă ne sufocă, destinul, nu este nevoie doar de invocaţii inutile, către divinitate, ci de o luare în stăpânire, a instituţiilor statului, de către oameni morali, cu respect pentru acest popor şi care să-şi facă doar atât: datoria. Numai că, iarăşi, mi-a fost dat (îmi este dat) ca, atunci când întreb pe unul sau pe una, ce mai fac, să mi se răspundă invariabil/copleşitor, gâlgâietor: „merg la datorie! ”, ca şi cum, dacă te ascunzi într-un birou, sau dacă stai cu fundul pe un scaun, „îţi faci datoria”! Da, din prea multă „datorie”, împlinită conform exigenţelor moralei societăţii, a ajuns societatea românească unde a ajuns: la scuiparea cinică, zilnică, peste jertfa şi munca trecutului, la abandonarea definitivă a oricărui ideal naţional, la castrarea abjectă a conştiinţei naţionale, la construcţia unui sistem statal-administrativ ce-şi tratează cetăţenii drept slugi, şi cărora le face de atâta timp viaţa insuportabilă!

Puterea de rezistenţă, în nenorocire, a poporului român, este cu mult mai amplă decât a oricărui altuia. Că aşa stau lucrurile, mărturie ne este întreaga noastră istorie. Dar, ceea ce agravase o situaţie şi aşa dramatică, în anii 1916-1917, a fost poziţia „aliatului” rus. În toamna târzie, a anului 1916, circa un milion de ruşi au venit să-i ajute, pe români, să oprească înaintarea inamicului. Ruşii s-au purtat, faţă de România, cu o duşmănie greu de înţeles. Au stabilit zone stricte, cu de la ei putere, unde să se refacă armata română; au ocupat, în iarna deosebit de aspră, din 1916-1917, cele mai bune locuri de cazare: câte doi-trei ruşi ocupau o cameră, în timp ce 40-50 de soldaţi români se înghesuiau într-una, şi acest fapt se petrecea numai dacă „aliatul” rus era de acord; au pus mâna pe depozitele de alimente pe care le jefuiau; violau şi băteau oamenii fără nici un motiv; de luptat, refuzau să lupte, acceptând doar defensiva; ucideau români, după bunul plac, fără ca cineva să-i tragă la răspundere, prilejuind unui român următoarea remarcă, către contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franţei în România: „Ah... dacă ruşii ar ucide la fel de mulţi nemţi câţi români ucid, noi am fi la Bucureşti, sau deja la Budapesta, sau poate la Berlin” ¹⁵². Acelaşi mare prieten al poporului român, Saint-Aulaire, impresionat de grozăvia suferinţelor îndurate de români, în iarna lui 1917, nu ezită în a sublinia măreţia, stoicismul nobil al neamului nostru: „Dacă aş încerca să evoc icoana suferinţelor care copleşeau România, spre a-i găsi un loc într-un imaginar muzeu al frumuseţilor morale, ar trebui să aşez în sala capodoperelor această ţară ale cărei virtuţi se ridică la înălţimea suferinţelor” ¹⁵³. Ca martor ocular, contele de Saint-Aulaire nu poate fi bănuit de exagerare sau, cu atât mai puţin, de necunoaşterea situaţiei României. De aceea trebuie să-i acceptăm laudele, ca pe unele cinstite, adevărate, şi pe care atât de greu şi rar le primim, de la străini.

Ca vechi diplomat, cu vastă experienţă, Saint-Aulaire şi generalul Berthelot ne-au sprijinit puternic (bazându-se pe autoritatea şi prestigiul Franţei) în faţa abuzurilor, nesfârşite, ale „aliatului” rus, limitând, atât cât s-a putut, efectul lor devastator. Iar situaţia ţării noastre, drama ei, au scos accente de o mare sinceritate din partea lor, subliniindu-se situaţia ei imposibilă: „Nici o altă ţară beligerantă nu a cunoscut în acelaşi timp, ca România, foamea, frigul, tifosul, ocupaţia - dubla ocupaţie, aceea a duşmanului, neamţul, şi aceea mai înfricoşătoare a falsului aliat, rusul. Pentru a nu cădea sub povara acestei împătrite sau încincite cruci, României îi trebuia un curaj care sporea o dată cu nenorocirea ei. Ea însăşi se înălţa o dată cu neorocirea. “ ¹⁵⁴. Cumplita sărăcie, frigul (-30° / - 40°), tifosul, foametea, erau doar pentru români. „Aliatul” rus trăia în opulenţă, el nu lupta alături de armata română, deoarece singurul lui ţel, cea mai mare bucurie, era să vadă ştearsă, de pe faţa pământului, România.

Deşi era comandantul suprem al armatelor româno-ruse, regele Ferdinand nu avea nici o autoritate peste ruşi. Adjunctul său, adevăratul şef, era generalul Saharov; iar acesta a interzis trupelor sale să lupte pentru Dobrogea, unde superioritatea poziţiilor strategice şi a numărului ar fi făcut posibilă contraofensiva, şi nu retragerea (octombrie-noiembrie 1916). Când frontul încă nu era stabilizat, acelaşi Saharov a ordonat retragerea trupelor sale, pentru a permite inamicului încercuirea şi capturarea armatei române. Pentru a evita acest dezastru ultim şi a scăpa de încercuire, numeroase divizii româneşti şi-au abandonat armamentul greu. Generalul Saharov „aplica principiul esenţial al strategiei ruseşti: retragere fără luptă, numită eufemistic scurtarea frontului” ¹⁵⁵. Întreaga strategie politică şi militară a Rusiei faţă de România, din anii primului război mondial, justifică înmiit remarca unui alt mare prieten al românilor, Edgar Quinet: „amiciţia Rusiei a fost mai funestă pentru români decât ostilitatea tuturor celorlalte popoare laolaltă” ¹⁵⁶. Toate acestea au fost înţelese, la acea vreme, aşa cum trebuie, precum şi de ce anume au fost posibile: „ *Sfânta Rusie* persistă totuşi să trateze pe inamic ca pe un aliat şi pe aliat ca pe un inamic, să îmbrăţişeze Bulgaria care profită să înjunghie România pe la spate, să încerce să o sugrume sau să o facă să piară de inanţie. Ea vede Bulgaria ca pe o cale spre visul ei, şi priveşte România ca un obstacol” ¹⁵⁷.

Şi pentru a putea ocupa în voie ceea ce mai rămăsese din România, la sfatul guvernului rus, generalul Saharov invită pe regele Ferdinand, pe guvernul român, precum şi armata română, să se retragă peste Prut, în Basarabia. Planul rusesc a provocat refuzul unanim al conducătorilor români, care erau decişi mai degrabă să moară decât să părăsească pământul românesc. Dar nu toţi cei responsabili de soarta neamului românesc (vorbesc de „nobila clasă politică” ), au avut îndărătnicia şi curajul de a rămâne în ţară, în acele vremuri grele; o parte însemnată dintre politicieni (cu tot cu preţioasele lor familii) au trecut Prutul, stabilindu-se la Chişinău sau aiurea, prin Basarabia crucificată; altă parte, şi mai numeroasă, au pus o distanţă şi mai mare între România martiră şi ei, refugiindu-se la Odessa şi în împrejurimi. Fuga aceasta laşă, din ţara îngropată în nenorocire, atât de „aliatului” rus, cât şi de germano-austro-unguri, s-a petrecut în toamna/iarna lui 1917, după încheierea armistiţiului de la Focşani, şi, în mod deosebit, în perioada premergătoare Dictatului de la Buftea - Bucureşti (aprilie-mai 1918). Poziţia Rusiei faţă de România, în acel timp, era în acord cu altele, mai vechi, şi nu pot decât să ne vorbească de dispreţul ei faţă de o Românie independentă, dar şi de acelaşi dispreţ, şi mai accentuat, faţă de poporul său. Nimic nu prevesteşte căderea, de pe culmele trufiei, mai mult decât cinismul şi batjocura cu care îi tratezi pe alţii.

Nimeni - în afară de observatorii avizaţi, precum Ion I. C. Brătianu, sau Comandamentul german ce pregătea arma mortală cu care va distruge Rusia; Lenin - nimeni din Rusia cea mândră şi puternică, călare pe două continente, dar, înainte de toate, asupritoarea atâtor popoare şi naţiuni, nu-şi putea închipui că marea ei prăbuşire e aproape, că scadenţa istoriei, ca răsplată şi destin, este aproape, foarte aproape. Numeroase exemple, din istorie, ne spun că, atunci când un lider (oricare ar fi el), sau un stat (oricare ar fi el), pierde măsura, comite crime, practică abuzurile, ca expresie a sistemului încarnat, şi, înainte de orice, manifestă un dispreţ făţiş faţă de oameni şi de nevoile lor, scadenţa/răsplata vine repede, neaşteptat de repede. Cazul Asiriei antice este grăitor: cu doar câţiva ani înainte de a fi cucerită, şi distrusă definitiv, de medo-persani (614-612 î. Hr. ) ea încă se manifesta ca mare putere, în Orientul Apropiat, iar toate neamurile tremurau, în faţa ei; un altul, şi mai sugestiv, ar fi cel al lui Napoleon I, care, la 1812, pentru că nu-l mai încăpea Europa, atacă Rusia, din poziţia efectivă de cel mai puternic om al lumii, cu intenţia de a-şi crea un imperiu cu adevărat universal, pentru ca peste doar trei ani să-i ajungă doar câteva stânci vulcanice, din largul Oceanului Atlantic.

Cazul lui Napoleon mi se pare cu totul de neînţeles, gândindu-mă că Bonaparte cunoştea foarte bine istoria, în datele ei esenţiale, fapt ce l-ar fi putut avertiza, cu privire la soarta ce-l aşteaptă, în caz că depăşeşte măsura. Culmea este nu că Napoleon se va prăbuşi, la 1814/1815, ci că va rezista până atunci, deoarece el rămâne printre puţinii făcători/distrugători de Istorie ce a depăşit orice limită, de fiecare dată când intra, în coliziune, cu cei ce-l combăteau. Se observă lesne, în cazul lui Napoleon, că aşa-zisul lui geniu n-are nici un secret, şi nu doar cazul lui, ci al tuturor acelora care au avut prestaţii imperiale agresive, iar aşa-zisul lor triumf a fost posibil doar printr-o accentuată cunoaştere şi excelentă organizare a potenţialului de care dispuneau.

Aş vrea să adaug aici şi un exemplu din istoria noastră recentă. Cine a trăit ultimii ani de sub tirania lui Ceauşescu nu poate, nu are voie să uite ruşinoasele, degradantele umilinţe la care am fost supuşi. Dintre acestea, foamea cea aspră, de toate zilele, era încă forma cea mai uşor de suportat, într-o ţară ca România. Şi totuşi, netrebnicul, împreună cu scursurile ce îl slujeau, avea cinismul nemăsurat să vorbească unui popor pur şi simplu desfiinţat, scos din istorie, că trăieşte o „epocă de aur”, că „noua revoluţie agrară” face din România campioana mondială la producţia de cereale (într-o ţară înfometată), că el şi ordinara lui nevastă sunt expresia ultimă/definitivă a geniului poporului român! ! ! Trufia câinească a lui Ceauşescu, aroganţa lui de pitic incult/monstruos, atinsese cote greu de suportat, chiar înainte ca această creatură malefică să ajungă în faţa plutonului de execuţie. Astfel, în august 1989, într-o gigantică adunare, referindu-se la preluarea puterii de către Solidaritatea, în Polonia, el nu se sfieşte în a folosi un străvechi proverb românesc, lătrând asistenţei, răguşită de-atâta entuziasm, cum că regimul comunist, comunismul, în România, vor dispare doar „când va face plopul mere şi răchita micşunele !!!”

Aşadar, comportamentul îngrozitor, peste limite suportabile, al Rusiei, faţă de România, în acei ani, când trecuse Prutul ca „aliată”, o transformaseră în duşmanul de moarte al neamului românesc. Ruşii se purtau ca stăpâni, ca într-o ţară ocupată, iar nădejdea românilor era doar în Dumnezeu, şi doar pentru foarte puţini în îndepărtaţii aliaţi din Vest.

După doi ani de război şi uriaşe sacrificii, materiale şi umane, Rusia, cu toată aparenta sa atotputernicie, se clătina ca un uriaş ajuns la capătul puterilor. Clica din jurul ţarinei, în care-şi făcea de cap călugărul demonizat Rasputin, provoca scandal după scandal, fiind mai mult decât dispusă să tragă sforile în vederea unei păci separate, cu Puterile Centrale. Şi, pentru a-l convinge şi pe ţarul Nicolae al II-lea de necesitatea unei păci separate, clica a urmărit, premeditat, abandonarea României, în mâinile germano-austro-ungarilor, pentru ca, odată cu zdrobirea României, intenţiile ei să se concretizeze. Nu va reuşi, acest plan, deoarece Nicolae al II-lea a fost pentru continuarea războiului.

Uciderea lui Rasputin, la 29 decembrie 1916, în casa prinţului Filip Iusupov, asasinat la care a luat parte activă şi un român basarabean, Purişchevici, nu a schimbat deloc datele problemei. Armata rusă obosise, într-un război în care victoria nu mai venea, demoralizarea se accentua, lipsurile de tot felul erau mereu prezente iar corpul ofiţeresc de elită, căzut în luptă, era înlocuit de neprofesionişti. Tensiunea se manifesta şi printr-un conflict Dumă - ţar, conflict ce va duce la abdicarea ultimului Romanov, de pe tronul Rusiei, la începutul lunii martie, 1917.

Aflat într-o situaţie fără egal, în toată istoria sa, poporul român, cu nesecate/ascunse rezerve de energie morală, mai mari cu cât nenorocirea era mai amplă, va reuşi, printr-o sforţare uriaşă, de care sunt capabile doar popoarele puternice/tari - şi aceasta în ciuda defetismului laş al unei mari părţi din clasa politică - miracolul redresării/învierii. Niciodată cerul n-a fost mai negru, peste naţiunea română, ca în toamna/iarna anului 1916-1917. Niciodată moartea, ştergerea lui de pe hartă n-au fost mai aproape, în acele luni cutremurătoare. Niciodată n-a fost simţită o prăpastie, mai adâncă, între poporul cel vechi/de jos, şi o parte, a aceluiaşi popor, dispusă la orice gest dezonorant, numai ca să supravieţuiască. Dacă ceea ce mai rămăsese din armată (pierdusem două treimi din ea în campania dezastruoasă din august-noiembrie 1916) s-a îngropat în tranşee, în sudul Moldovei şi pe linia Carpaţilor Orientali, unde va suferi de lipsuri cumplite şi o vor mânca păduchii, „elita” politică nu renunţase la politicianismul abject, ce o definea; trădătorii, peste măsură de mulţi, atât în teritoriul ocupat, cât şi în cel aşa-zis liber, îşi clamau, cu neruşinare, crezul, întunecând cu ticăloşia lor până şi cea mai mică speranţă; cinicii, „realiştii” politici, ce izvorau din tabăra care nu voise războiul alături de Antanta, îşi manifestau liber bucuria de a fi avut dreptate; şi, cu cât dezastrul naţional se accentua, bucuria lor se lăbărţa ca o pată urâtă, monstruoasă, peste suferinţele neamului.

Ce se mai putea face într-o asemenea situaţie, de o asemenea grozăvie, era greu de gândit. Şi totuşi, deşi era doar un simbol, dar un simbol de care era absolută nevoie, în jurul regelui Ferdinand, şi a reginei Maria, se vor grupa toţi acei puţini care credeau că nu au voie să abandoneze lupta. Ionel Brătianu îl cooptează pe Take Ionescu, în guvern, un guvern de palidă uniune naţională, împărţind (să-l credem pe Iorga) cu alţii doar grijile/responsabilităţile unui dezastru, şi în nici într-un caz, bucuriile victoriei. Misiunea militară franceză îşi creează propria sa autoritate, pe teritoriul românesc, punând, deseori, la respect „aliatul” rus. Ofiţerii francezi cutreierau Rusia, pentru a ne aduce armamentul atât de preţios, pe care ni-l trimitea Franţa, şi pe care, cu atâta vinovăţie, ni-l ascundea marele nostru „aliat”. Medici francezi, cot la cot cu medicii români, încercau din răsputeri să împuţineze suferinţa, căzând deseori jertfă tifosului exantematic. Alţi ofiţeri francezi iniţiază pe ai noştri în regulile de ducere a războiului modern. Soldatul român, într-o imensă măsură om al pământului (ţăran), este rugat/implorat să nu cedeze, să se îngroape în pământ cu totul decât să-l lase pe duşman să treacă peste el. Dezertările din armată (numeroase, în retragere) au fost oprite prin aplicarea imediată a legii marţiale (împuşcarea). Şi totuşi, nu mai exista speranţă aproape nicăieri, căci energia pusă în slujba redresării era una a disperării. Părea că peste neamul românesc au venit zilele din urmă ale Apocalipsei, iar linţoliul ce-l acoperea era toamna - iarna siberiană a anului 1917.

Pierzându-şi încrederea în oprirea inamicului, în sudul Moldovei, Ionel Brătianu, sfătuindu-se şi cu regele, hotărăşte evacuarea tezaurului naţional, pentru mai multă „siguranţă”, în capitala Rusiei, Moscova. Dacă conducătorii îşi pierduseră încrederea în victorie (excepţiile fiind Iorga şi regina Maria), poporul cel simplu şi atât de dispreţuit nu era disperat deloc. Cu o tărie pe care ţi-o dă credinţa ascunsă în dreptate şi în Dumnezeul tău, el, fără zarvă, dar cu înverşunare, şi-a început lucrarea aspra lui însuşi. Ne-o mărturiseşte un prieten adevărat, al nostru, de atunci: „În ceea ce priveşte poporul român, în ciuda unor suferinţe inexprimabile şi a unui holocaust evaluat la un milion de victime pe altarul acestui triplu moloh: războiul, tifosul, foametea, credinţa sa în victorie era mai emoţionantă pentru că era mai puţin chibzuită. Parcurgând Moldova la sfârşitul iernii 1917, am văzut peste tot femei şi copii care, de cum se topise zăpada, înlocuiau bărbaţii morţi sau mobilizaţi pentru a pregăti noua recoltă” ¹⁵⁸.

Spuneam, ceva mai sus, despre Ion I. C. Brătianu, precum că îşi pierduse încrederea că ţara mai avea puterea să reziste şi să oprească definitiv, inamicul, la porţile Moldovei. Că Brătianu îşi pierduse capul, nu-i nici o îndoială; în loc să ascundă în fundul pământului tezaurul naţional, aşa cum o făcuse regele Decebal, la 106 (dar cine ar fi garantat că, în acest caz, şi comoara românilor n-ar fi fost trădată de vreun Bicilis?), el încheie o convenţie cu guvernul rus, la 27 noiembrie 1916, în baza căreia toată rezerva metalică, în aur, a Băncii Naţionale, a fost expediată (decembrie 1916-ianuarie 1917) la Moscova. Tezaurul românesc a fost adăpostit în subsolul Băncii de Stat din Moscova, Palatul Armurilor din Kremlin. Pe lângă cele peste 100 de tone de aur, au fost trimise, în Rusia, valori artistice şi istorice de nepreţuit: 1. 530 de tablouri ale pictorilor naţionali (N. Grigorescu, O. Băncilă, C. D. Rosenthal, Ştefan Luchian, etc), 158 de icoane, reprezentând pictură veche românească (sec. XVI-XVII), odăjdii şi veşminte bisericeşti ce conţineau diamante şi alte pietre preţioase, cădelniţe de aur şi argint, candele, mitre, cruci, pocale, toate din aur la fel de vechi ca icoanele menţionate; a fost evacuată, tot în Rusia, bogata colecţie de medalii şi monede de la Academia Română, în număr de 36 de mii, între care se găseau monede antice dacice, romane, macedonene, greceşti, etc. Tot acum a fost expediat la ruşi şi tezaurul de la Pietroasa, bijuteriile reginei Maria, în valoare de 7 milioane de dolari, etc. Întreaga avuţie, în aur, şi nu numai, a naţiunii române, fusese expediată în 13. 000 de saci, în greutate fiecare de 80 de kg, cu garnituri lungi de tren. Soarta acestui tezaur va fi tristă, iar noi (prin „marii” noştri conducători de mai târziu) i-o vom pecetlui definitiv. Asupra furtului averii şi muncii unui întreg popor - căci URSS, ca şi Rusia căreia îi va succeda, nu va repara nedreptatea -trebuie zăbovit pe larg, dar cu altă ocazie, nu înainte de a reaminti gestul de supremă trădare al lui Ion Iliescu, din aprilie 1991, când va semna, cu ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov, un tratat, fără ca măcar vreo una din gravele probleme dintre Rusia şi România (tezaurul, pactul Molotov-Ribbentrop, agresiunea sovietică din 1940, soarta sutelor de mii de români deportaţi în Siberia, Asia Centrală, Arctica sovietică, ocupaţia sovietică şi crimele ei) să fi fost rezolvate (nici măcar nu au fost puse în discuţie)! ! !

Dacă, în ceasul cel mare al nenorocirii, femeile neamului nostru, cu un stoicism îndărătnic, s-au înhămat la munca cea grea şi aspră, muncind ogoarele patriei libere, pentru ca luptătorii de pe front să aibă pâine, alţii, îndeosebi „bărbaţi” luminaţi ai odioasei clase politice, şi-au dovedit „iubirea”, faţă de un popor aşa de adânc căzut în prăpastie, trădându-l. Nu este deloc inutil în a sublinia întristătoarea încheiere de carieră politică (aşa de onorabilă, până în 1914) a lui P. P. Carp, şi a celor ce-i împărtăşeau poziţia. În ura lui faţă de ruşi, sau faţă de cei care au avut curajul să meargă împotriva Germaniei şi a aliaţilor săi, Carp nu găsea nici o milă pentru ţara căzută în nenorocire; mai mult, se credea chemat ca să o salveze cu ajutorul ocupantului, ignorând cu desăvârşire situaţia dramatică a neamului său, jaful pe care duşmanul (pentru el, prieten) îl efectua în teritoriul ocupat. După instalarea ocupaţiei germane, Carp şi oamenii săi declanşează o campanie de încheiere a noii păci separate, cu aceştia, punând la cale înlocuirea regelui Ferdinand cu împăratul Wilhelm al II-lea sau cu vreunul dintre fiii acestuia, precum şi darea în judecată, ca şi criminali de război, a lui Ionel Brătianu şi a guvernului său. Pentru atingerea acestui scop Carp agita opinia publică cu ajutorul presei şi a întrunirilor publice, sau prin lansarea unui manifest către ţară, ţară care ar fi trebuit să-i dea dreptul de a trata pacea separată. În acest sens, primind ajutorul lui Mackensen, Carp a hotărât să fie consultată partea de ţară ocupată, împânzind teritoriul cu o proclamaţie în care se susţinea că „ acţiunea lui P. P. Carp e singura în stare a reda României situaţia pierdută” ¹⁵⁹. P. P. Carp îndemna, de altfel, încă înainte de vara lui 1917, pe Mackensen, să reia ofensiva, cât mai repede, pentru a sparge frontul românesc şi a ocupa Moldova.

Nici Maiorescu, nici Alexandru Marghiloman, nu l-au urmat pe Carp, în acţiunea sa. Într-o întrunire publică ţinută în sala Dacia, din Bucureşti, unde se dezbăteau proiectele lui Carp, Maiorescu, fiind solicitat de mulţime să ia cuvântul, prin poziţia avută şi-a recâştigat întreg prestigiul, pus în umbră de luarea sa de poziţie, aşa de nepotrivită, de la Consiliul de Coroană de la Cotroceni. Cu acest prilej, Maiorescu reaminti tuturor că soarta dinastiei, a unei păci separate, nu se poate decide sub presiunea străzii sau în tumultul unor adunări gălăgioase, ci prin consultarea naţiunii întregi, a cărei voinţă să fie manifestată în mod liber şi independent. Cu aceste cuvinte, Maiorescu spunea tuturor că ceea ce fac ei e un simulacru de politică, că nu sunt liberi să opteze în chestiuni grave, privind statul român, cu baioneta vrăjmaşului în coaste. Poziţia aceasta demnă, a lui Titu Maiorescu, ca şi întreaga lui ţinută, avută sub ocupaţia germană, salvează o carieră politică ce a fost foarte aproape de a se încheia deloc onorabil. Şi când, nu mult după această întrunire, în iulie 1917, Maiorescu muri, P. P. Carp nu-l va ierta nici măcar o dată cu moartea sa, absentând de la înmormântare, neezitând să facă o remarcă, de un cinism negru, faţă de cei care i-au reproşat acest fapt: „de ce ar face el lui Maiorescu o politeţă, pe care Maiorescu n-ar putea să i-o întoarcă” ¹⁶⁰. Dacă, faţă de Carp, încă putem găsi circumstanţe atenuante (căci poziţia sa era justificată de un crez), ginerele său, Alexandru Sturdza, colonel în armata română, a depăşit orice limită, trădând. El fusese ataşat militar la Berlin, înaintea războiului, timp în care a trecut în slujba Germaniei.

Semnele trădării sale s-au manifestat în luptele din toamna 1916 când, fără vreo legătură cu situaţia frontului, brigada pe care o comanda se retrage brusc, lăsând flancurile diviziilor vecine descoperite. În ale sale Note zilnice de război, generalul Alexandru Averescu consemnează, la data de 24 decembrie 1916, cum brigada colonelului Sturdza dădea brusc înapoi, fără cauze reale şi fără să-şi prevină vecinii, producând o spărtură, în front, de o lăţime de 10 km. Neavându-se probe concrete, Sturdza n-a fost acuzat de trădare, iar neglijenţa serviciilor noastre secrete militare a fost pe cale să ne producă o catastrofă cu urmări greu de prevăzut. În înţelegere, cu comandamentul german, Sturdza a stabilit data şi locul anume în care va trece de partea inamicului, alegând tocmai momentul unei vizite pe front a regelui Ferdinand. Regele stabilise ziua de 4 februarie 1917, pentru a vizita frontul din Vrancea, ocazie cu care trebuia să decoreze drapelele de luptă ale diviziilor comandate de generalul Eremia Grigorescu. Însoţit de generalul Prezan, regele Ferdinand fu întâmpinat de ofiţerii superiori ai marilor unităţi, printre ei aflându-se şi colonelul Sturdza. După ce ceremonialul decorării steagurilor de luptă s-a încheiat, Sturdza îl invită pe regele Ferdinand să inspecteze linia frontului unde era el comandant. Aici, la poalele unui deal numit Voloşcani, germanii erau pregătiţi de ambuscadă, gata să-l prindă pe rege. Prezan, suspectându-l pe Sturdza de trădare, îi ordonă să nu o ia spre linia frontului, dar acesta refuză, fugind la inamic fără aghiotantul său, care fu ucis. Fără prezenţa de spirit a generalului Prezan, regele ar fi căzut în capcană, şi-ar fi fost luat prizonier. Sturdza va fi condamnat la moarte, în lipsă, dar activitatea sa de trădător nu s-a oprit doar la gestul de a trece la inamic, ci va continua, amplificându-se. Trecut la inamic, Sturdza a încercat crearea unei „Armate de voluntari”, din rândul românilor prizonieri în Germania, armată pe care el voia să o pună să se bată împotriva românilor, pe frontul din sudul Moldovei. Nu va reuşi, în tentativa sa murdară, dar va reuşi să tulbure conştiinţele multor ofiţeri români aflaţi în captivitate, şi care, după ce trădătorul a venit cu ispitele sale, s-au împărţit în tabere, duşmănindu-se. Unii erau pentru trecerea de partea germanilor (puţini), alţii au refuzat, cu indignare, acest pas, numindu-l pe Sturdza trădător. Tot el a trimis soldaţi români, capturaţi de inamic, peste linii, în tranşeele româneşti, cu manifeste prin care ostaşii români erau sfătuiţi să dezerteze în faţa inamicului. A înjghebat, tot el, un fel de corp de voluntari, pe care îl va folosi în vederea realizării intenţiilor lui P. P. Carp, socrul său, anume organizarea unui plebiscit, care trebuia să-i legitimeze puterea, în partea de ţară ocupată, spre a putea, astfel, negocia, cu ocupantul. Înainte de orice, Sturdza, şi ofiţerii trecuţi de partea sa, urmăreau ca, prin otrava propagandei, să creeze o stare de spirit defetistă, în rândul trupelor române, scăzându-le, astfel, combativitatea, sau, în cel mai fericit caz, pentru ei, determinându-le să dezerteze. Nici aici trădătorii n-au reuşit, în intenţiile lor. La sfatul lui P. P. Carp, Virgil Arion, mare demnitar politic sub ocupaţia germană, solicită mitropolitului Munteniei, Conon Aramescu, să redacteze o „chemare” (era să zic patriotică), către „moldoveni”. „Chemarea” îi sfătuia pe soldaţii din Moldova să nu mai lupte, să fraternizeze cu duşmanul şi să înţeleagă că Germania este mare prietenă a României! Nu-i lipsit de interes să precizăm că această „chemare” n-a fost redactată de mitropolit (era prea prost), ci de doi vajnici teologi, iniţiaţi în cele „sfinte”, Gala Galaction şi Iuliu Scriban (arhimandrit)!

Ca două Iude în sutană, cei doi se folosesc, şi în această afacere murdară, de „Bunul Dumnezeu ce s-a îndurat de această ţară”. Să ai obrăznicia, cinică, de a susţine că ţara ta se află în graţiile divine, în timp ce ea era literalmente sfâşiată, crucificată, se dovedeşte crimă şi înaltă trădare de patrie. Pentru gestul lor ruşinos, nedemn, cei doi popi ar fi trebuit ca, după război, să ajungă în faţa plutonului de execuţie, sau să fie ucişi ca nişte câini otrăvitori de suflet românesc, iar nu să se mai bucure de lumina zilei. Chemarea otrăvitoare a Mitropolitului Conon a fost aruncată în tranşeele soldaţilor români, din avioane, de către inamic, împreună cu alte două fiţuici josnice, „Gazeta Bucureştilor” şi „Lumina” lui C. Stere. Se înţelege că pachetele cu pricina au fost arse, pe loc, fără a fi deschise.

Nocivă, în cel mai înalt grad, trădătoare, de-a dreptul, s-a dovedit a fi, în timpul ocupaţiei germane, şi poziţia lui Constantin Stere. Refugiat din Rusia ţaristă, unde, în acei ani, făcuse câţiva ani de surghiun siberian, pentru „agitaţie socialistă”, Stere ura profund Rusia. Faptul nu l-a împiedicat, însă, ca, atunci când Nicolae al II-lea a vizitat Constanţa, în iunie 1914, printre cei care s-au îngrămădit să pupe mâna, atât a lui Carol I, cât şi a ţarului, să fie şi Stere. Desigur, cazuri precum al lui P. P. Carp sau al lui C. Stere (cu privire la poziţia avută în timpul ocupaţiei germane în anii 1916-1918) ar trebui judecate după canoane cu totul speciale; după ce li s-ar cunoaşte, în amănunt, întreaga lor psihologie, crezul lor, toate manifestările publice din acei ani, numai după toate acestea am putea dibui resorturile adânci, ce au motivat poziţia lor. Şi Carp, şi Stere, şi-au iubit adânc ţara şi poporul din care făceau parte. Şi Carp, şi Stere, aveau o ură viscerală, fără margini - justificată - faţă de Rusia. Aici, în această ură, pot fi identificate poziţiile celor doi, după ce România trecuse de partea Antantei, şi, implicit, a Rusiei. Nu încape nici o îndoială că românii căzuţi sub ocupaţie germană, cei din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, au aflat repede cum se purta, „aliata” Rusie, în Moldova. Însă, la fel de adevărat rămâne faptul că, atunci când vrei să justifici o trădare, găseşti argumente; iar fapta celor doi, dincolo de trecutul lor, tot trădare rămâne.

C. Stere a scos, cu ajutorul germanilor, ziarul „Lumina”, editat special pentru soldaţii români de pe front. Tot el a redactat un memoriu politic, în 1917, în care afirma că soluţia salvatoare, pentru întreg neamul românesc, ar fi să se unească cu Austro-Ungaria sau Germania, caz în care românii ar trebui să-l roage, în genunchi, pe Kaiser, să primească a le fi rege. Memoriul lui Stere nu i-a interesat pe germani, dar a interesat în mod deosebit pe unguri, care i-au şi luat un interviu, publicat într-un ziar din Budapesta. Dar, în plină ocupaţie „mântuitoare” germană, să afirmi că viitorul României poate fi alături de duşmanul ereditar, a supărat, pe nemţi. Iar ei au hotărât să stingă „Lumina” lui Stere. Cazul lui Stere se mai „luminează” puţin dacă precizez că, cu toate că s-a refugiat în România, din Rusia, el, cu mult înainte de a veni în ţară, avusese reacţii antiromâneşti. De altfel, el vine în România nu pentru că ar fi iubit-o prea mult, ci pentru că era singura ţară liberă, extrem de permisivă, faţă de cei ce ardeau de dorul revoluţiei comuniste! Aşa, în romanul său „În preajma revoluţiei”, atunci când părinţii lui Vania Răutu (alias C. Stere), se sfătuiau, întrebându-se dacă e bine sau nu ca el să plece în România, tatăl său face o remarcă, cu trimitere la România: „Iar bărbaţii... nu ştiu ce să mai zic. Cu toţii vorbesc o limbă pocită, de nu-i poţi înţelege... ţara aiasta nu-i pentru Vania” ¹⁶².

Să nu se creadă că, în primul război mondial, actele de trădare au fost cazuri izolate. Ne-a lăsat mărturie un observator extrem de avizat şi foarte bun scrutător de conştiinţe: „De altfel, trădarea era pretutindeni, de jur împrejurul nostru. O ceteai din ochii bucuroşi de orice eşec pe front, de orice veste falsă... ¹⁶³. Şi, pentru a stopa dezertările, automutilările sau trădările, Curţile marţiale condamnau şi executau, pe loc, la moarte, toate aceste cazuri (recomand - am tot făcut-o până acum, dar în zadar - o carte tulburătoare, pe această temă, mai mult decât necunoscută şi care mie, unuia, mi-a umplut sufletul de tristeţe, numită „Moartea fratelui meu”, de G. M. Cantacuzino).

Abandonurile laşe, trădările acelor ani au fost posibile şi pentru că o mare parte a neamului nostru nu era pregătită nici pentru suferinţă, nici pentru sacrificiu. Cu excepţii, desigur, doar oamenii satului au acceptat, încrâncenaţi, să lupte şi să moară, pentru că ţara le-o cerea. Îndeosebi bucureştenii, dincolo de stoicismul cu care au suportat bombele lansate de Zeppelinuri, au fost cu totul nepregătiţi pentru încercările prin care treceau; ne-o spune unul dintre ei, care nu s-a ferit deloc să bage adânc cuţitul în rană: „Crescuţi într-o epocă de bun trai, de linişte, de prosperitate aproape continuă şi aproape generală, bucureştenii nu aveau sufletul pregătit ca să îndure nici lipsurile materiale, nici zguduirile morale. Deşi fondul acestui suflet nu este laş, totuşi o lungă deprindere în belşug şi nepăsare a găsit pe toată lumea aceasta prea slabă în faţa evenimentelor prea mari” ¹⁶⁴ Un ultim exemplu de trădător ordinar am să mai aduc, aici. Este vorba de mitropolitul Vasile Mangra, care adresează o „Scrisoare circulară către toate parohiile românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria”. „Prea sfinţitul” în cauză nu poate avea nici o scuză pentru că a cedat, laş, la presiunile ungureşti. Contextul istoric, ostil, nici într-un caz nu poate justifica o aşa de ruşinoasă atitudine, de abandon moral, din partea unui înalt prelat, care ar fi trebuit sau să tacă, sau să-i îmbărbăteze, în speranţă, pe românii ardeleni; iar dacă duşmanul secular l-ar fi pedepsit, trebuia să moară, pentru cauza românilor ardeleni, pe care „Dumnezeu” îi dete lui în grijă. Vasile Mangra, ca un slugoi fără onoare, chiar când armatele române treceau Carpaţii şi eliberau, prin lupte grele, Transilvania, primeşte din partea ungurilor poruncă să se adreseze românilor pe care-i „păstorea” printr-o „proclamaţie” la fel de otrăvită ca şi aceea a mitropolitului din Muntenia, căzută sub ocupaţie germană, Conon. Mangra, însă nu se mulţumeşte doar cu o simplă proclamaţie, mai face şi istorie, ca „om învăţat” ce era, afirmând, printre altele, în misiva lui popească, că „ România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat principatul ţării Româneşti, Dragoş din Maramurăş a întemeiat principatul Moldovei şi cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat şi s-a întărit România modernă, liberă şi independentă, care de bună voie s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciprocă; România - spre marea noastră durere - a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra înălţatului nostru împărat şi rege şi asupra acelor fraţi, care de doi ani de zile luptă pe moarte şi pe viaţă cu o vitejie nemaipomenită, împotriva duşmanilor monarhiei” ¹⁶⁵. Popa acesta odios nu ştia, sau nu vroia să ştie, că n-a existat nici un Radu Negru (o creaţie istoriografică), că România a fost creată împotriva voinţei Austriei, că libertatea şi-a dobândit-o prin sânge (1877-1878), iar nu prin vreun cadou al Austro-Ungariei, că tratatul de alianţă, la care făcea trimitere, fusese încălcat, cu brutalitate, chiar de monarhia pe care-o slujea slugarnic, că el era de-o perfidie josnică, şi nu România care-şi începuse, după atâtea ezitări, marele său război naţional, tocmai ca să-i scoată pe români dintr-o robie ruşinoasă/degradantă pentru o naţiune ce-şi respectă statutul de naţiune. Sau, dacă ştia toate aceste adevăruri, iar el susţinea asemenea minciuni ordinare, pentru că aşa i-o ceruse ungurii, atunci şi-a trădat neamul cu premeditare. Ca şi trădătorii de la Bucureşti, Mangra, în „enciclica” lui marşează pe frica/ura românilor faţă de ruşi, chemaţi să lupte împotriva armatei române care, chipurile, vine înfrăţită „cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi aprins satele şi bisericile lui Ştefan cel Mare..., care au necinstit Putna şi Suceava, locuri sfinte de închinare ale sufletului românesc” ¹⁶⁶; şi acest „prea sfinţit” mizerabil minţea, cu neruşinare, poporul său, spunându-i că, alături de români, vin şi ruşii. Carpaţii, în august-septembrie 1916, au fost trecuţi doar de armata română, ruşii refuzând să-i depăşească, căci trebuiau să-i ia cu asalt pe la Vatra Dornei, spre a se întâlni cu armata română în câmpia transilvană. Spre finalul circularei sale, Mangra îndeamnă poporul peste care păstorea: „Faţă de noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă... ¹⁶⁷.

Spuneam că nici un context politic, fie el şi extrem de ostil, nu poate justifica o asemenea poziţie, îndeosebi la un om care în tinereţe slujise cauza naţională, cu ocazia Memorandumului de la 1892 şi a proceselor impuse, cu acest prilej, de către autorităţile ungureşti liderilor naţionali, apreciind-o drept ceea ce a fost: un gest de înaltă trădare faţă de poporul român. Şi, ca şi în cazul atâtor şi atâtor lepre trădătoare, sunt sigur că şi „prea sfinţitul” de care vorbesc, după dezrobirea pământurilor noastre de sub unguri, n-a fost dus în faţa vreunei spânzurători sau a unui pluton de execuţie, văzându-şi, probabil, de „misiunea” sa arhierească (divină! ), până la sfârşitul vieţii...

Aşadar, România, la începutul anului 1917, căzuse, într-o prăpastie atât de adâncă, încât nimeni nu mai credea în şansele ei de salvare. Aflată într-o situaţie - pe care am subliniat-o fugar - deznădăjduită, cu greu, dacă nu imposibil, se mai putea spera la o întoarcere a sorţii celei bune cu faţa spre ea. Şi totuşi, când umilinţele de tot felul ne potopeau, când foametea, bolile şi frigul adânceau suferinţa, când „aliatul” rus depăşea în abuzuri orice imaginaţie, când toţi vrăjmaşii se aşteptau să murim de tot, pregătindu-se să arunce ţărâna cea neagră şi rea peste groapa ce ne stătea în faţă, când puţini, foarte puţini, încă nu-şi pierduseră nădejdea, s-a produs miracolul învierii României martirizate. Căci, „în acest neam sunt nesfârşite rezerve de energie, trecute din generaţie în generaţie, care apar numai la asemenea ceasuri grozave” ¹⁶⁸. Iar cel care a contribuit decisiv, la ridicarea din nenorocire a neamului românesc, a fost singurul/adevăratul apostol avut vreodată de noi, românii, Nicolae Iorga. Refugiat, şi el, la Iaşi (în toamna lui 1916, abandonându-şi marea bibliotecă de la Vălenii de Munte, în care duşmanul a făcut grajd), înfrigurat şi strâmtorat, în sărăcia generală, Iorga reclădeşte speranţa, ridică moralul, atât al săteanului sau ostaşului de pe front, cât şi al mai marelui ţării aproape sfărâmate, regele Ferdinand. Ziarul său, „Neamul românesc”, pe care cu atâta dureroasă modestie îl numeşte fiţuică, se găseşte la temelia învierii României, la începutul anului 1917. „Neamul românesc”, tipărit pe cheltuiala statului, în câteva mii de exemplare, niciodată suficiente, după câţi români îl solicitau, a circulat din mână în mână, în tranşeele frontului, dar şi la prizonierii români aflaţi în Rusia.

Niciodată un om, un singur om, cu toate puterile sale, n-a dat atât de mult curaj moral unui neam căzut în nenorocire; niciodată, în istorie, în toată istoria, un popor n-a primit mai mult ajutor de la un singur om, decât a dat poporului său Nicolae Iorga! Dacă Churchill avusese toate motivele să plângă şi să spună ceea ce a spus, în toamna lui 1940, când Anglia fusese salvată de o mână de bărbaţi curajoşi, cu atât mai mult suntem noi obligaţi la recunoştinţă, dincolo de timp, faţă de Nicolae Iorga. Într-un Iaşi îngheţat de frig dar, mai ales, de disperare, într-un Iaşi în care nu mai exista nici cea mai mică nădejde, iar „elita” politică şi economică se pregătea să fugă peste Prut, în decembrie 1916, Nicolae Iorga ţine o cuvântare întunecată, în faţa Parlamentului (sala Teatrului Naţional) şi a guvernului, în care-şi cheamă fraţii săi să nu abandoneze nici lupta, şi nici ţara, îndemnându-i să se îngroape de vii mai degrabă sau să-i mănânce câinii pământului românesc, mai curând decât să-şi lase ţara şi să ia calea pribegiei. Şi, pentru că înlăturarea ţarului Nicolae al II-lea şi instalarea unor guverne „revoluţionare”, în Rusia, au accelerat disoluţia armatei acesteia, aflată pe frontul românesc, regele Ferdinand, pentru a evita contaminarea spiritului soldaţilor români cu mirajul mincinos fluturat pe dinaintea ochilor de propagandiştii sovietelor, a luat taurul de coarne şi a promis că va face ceea ce trebuia să facă unchiul său, Carol I: ajurat (nu promis) soldatului-ţăran că pământul pentru care luptă şi moare va fi al lui la sfârşitul războiului.

Proclamaţia regelui Ferdinand, din aprilie 1917, prin care acesta jura solemn că, la sfârşitul războiului, ţăranii vor primi pământ, a fost scrisă de Nicolae Iorga, la solicitarea lui Barbu Ştirbei. Iată istorica proclamaţie: „De Sf. Gheorghe sărbătorim hramul oştirilor. Supt steagurile cu chipul marelui mucenic şi apărător al credinţei s-a luptat pentru apărarea ţării şi răpunerea duşmanilor, în fruntea ostaşilor vechii Moldove, Ştefan cel Mare şi Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la Muntele Athos, ca şi cum el însuşi, viteazul de pe vremuri, ar vrea să ne cheme la biruinţă. Să prăznuim cu toţii, cu inimă smerită, dar şi cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noştri înaintaşi rugăciuni pentru ca vitejia dreaptă să biruiască. Eu, ca unul care mă găsesc în scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâi care să fac rugăciuni pentru izbăvirea ţării. În acelaşi timp, urmând pilda lui Ştefan-vodă cel blând şi milostiv, întăresc încă o dată făgăduinţa mea de rege că, precum după biruinţele Lui se întindea praznic pentru viteji şi ei erau ridicaţi în rândul fruntaşilor, astfel, după izbânda pe care o aşteptăm, se va realiza pentru voi legitima stăpânire a ogoarelor câştigate cu sângele vostru şi, prin vot obştesc, veţi lua parte activă la alcătuirea unei Românii nouă şi mai mari, pe care o vom fi înfăptuit împreună.

Ferdinand.

Dat la Cartierul General, Iaşi, 22 aprilie 1917. “ ¹⁶⁸

În direcţia acestui jurământ, Parlamentul, la Iaşi, în iunie 1917, votează modificarea articolului 19, din Constituţie, pentru a face posibilă o masivă expropriere, de 2. 000. 000 ha, din proprietăţile particulare cultivabile. Reforma aceasta radicală devenise obligatorie, în condiţiile în care circa 6. 000 de proprietari stăpâneau, în momentul intrării ţării în război, 49% din pământul ţării, iar 950. 000 de ţărani stăpâneau doar 40%.

În ceea ce priveşte rolul avut de Nicolae Iorga, în îmbărbătarea morală a neamului, semnificative, în cel mai înalt grad, sunt miile de scrisori, trimise pe adresa marelui savant, de sute şi sute de români, de la A. D. Xenopol sau H. Stahl până la un simplu sublocotenent sau elevi ai Şcolilor de ofiţeri. Redau, aici, câteva extrase din asemenea misive. Astfel, la 9 aprilie 1917, din Krindacevbka, Rusia, în numele câtorva sute de prizonieri români din Transilvania şi Banat - după de le căzuse în mână un exemplar din „Neamul românesc” - câţiva ofiţeri (nu şi-au dat numele) solicită trimiterea ziarului amintit pentru „a mai îmblânzi sufletele noastre”, căci, spuneau ei, i-ajunsese „un dor de limba şi lectura noastră românească, care mai bine de doi ani zace stinsă în sufletele noastre. “ ¹⁷⁰.

Şi mai sugestivă, în ceea ce priveşte importanţa avută, atunci, de Nicolae Iorga, în redresarea morală a naţiunii, mi se pare scrisoarea unui grup de ofiţeri din Regimentul 7 Vânători, din iunie 1917, în care mulţumesc marelui învăţat pentru că i-a ridicat din „robia patimii”, pentru că „o viaţă întreagă a risipit bogăţia sufletului tău curat şi cinstit” în folosul naţiunii, pentru că: „ noi, noi, cei cărora ne arăţi în zare lumea cea senină şi pe care ne înveţi să o aşteptăm cu credinţă nouă, ca s-o primim cu suflet nou, noi, de aici, din tranşeele în cari durerea acestui neam fără noroc ne ţine... vă trimitem urări de sănătate” ¹⁷¹. Dau încă două exemple, chiar din Dorohoi, scrisori prin care un grup de elevi ai şcolii de ofiţeri, de aici, din 28 ianuarie 1917, solicită lui Iorga ziarul „Neamul românesc”; scriau, acei tineri: „Ziarul acesta, dătător de viaţă, mai ales nouă, tineretului care alcătuim şcolile militare şi cărora ne trebuie cuvântul dumneavoastră (... )” ¹⁷². Celălalt exemplu datează din 11 februarie 1917, când, printr-un raport al Şcolii de infanterie din Dorohoi, către Ministerul de Război, se solicită prezenţa lui Iorga, la Dorohoi, pentru a susţine câteva prelegeri cu subiecte de istorie, deoarece „nu le-ar putea trata, nimenea, mai cu suflet românesc, şi mai cu competenţă de mare savant desăvârşit, decât marele nostru istoric şi patriot dl Iorga” ¹⁷³. Odată cu ieşirea din iarna cumplită a lui 1917, „neasemănataputere de refacere, a acestui neam, de atâtea ori cosit şi călcat în picioare, începea să se manifeste” ¹⁷⁴.

Iar refacerea aceasta miraculoasă s-a convertit în recâştigarea demnităţii româneşti, atât în faţa propriei conştiinţe, cât şi în faţa străinătăţii, prin năprasnicele bătălii din vara anului 1917. Timp de 50 de zile germanii şi austro-ungarii s-au izbit, într-o sforţare furioasă, de eroismul unui popor atât de pe nedrept dispreţuit. La Mărăşti şi Mărăşeşti, în iulie-august 1917, forţa ofensivă a armatei germane a fost sfărâmată, cu toată superioritatea în efective şi tehnică, de renăscuta armată română. Preţul acestor victorii a fost înfricoşător, pentru noi, şi îndeosebi pentru germani. Marile victorii româneşti nu vor fi fructificate din cauza atitudinii de non-combat a armatei ruse, eşuată, repede, în trădare. În timp ce trupele române erau angajate, din plin, în bătălii crâncene, şeful guvernului rus ordona armatei sale să se dezangajeze de inamic¹⁷⁵. O armată rusă şi-a părăsit poziţiile, fără a-i preveni pe români; o alta, a încheiat cu germanii o convenţie, în urma căreia semnala germanilor poziţiile artileriei româneşti, expunând-o, astfel, unor riposte precise.

Marea biruinţă românească, din vara lui 1917, o adevărată Marnă românească, a salvat frontul oriental de la prăbuşire, şi ceea ce mai rămăsese din România. Fără trădarea Rusiei, şi cu frontul aliat de la Salonic în ofensivă, alta ar fi fost soarta războiului de pe frontul românesc, iar victoria finală ar fi fost, cu siguranţă, grăbită. Aşa, din cauza intrării Rusiei într-o anarhie fără precedent, în mod deosebit după preluarea puterii de către bolşevici, la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, începe ultima agonie a României, în Marele război, înainte ca ea să învie, din nou, miraculos şi definitiv.

Până atunci, însă, România va fi nevoită să îndure o nouă Golgotă, provocată de aceiaşi „aliaţi”, ruşii, mai duşmani decât toţi ceilalţi duşmani la un loc şi mai doritori ca oricând să o şteargă de pe faţa pământului. În ceea ce priveşte soarta dramatică a Rusiei acelor ani n-au decât să se pronunţe, spre a găsi explicaţii, la o aşa de mare prăbuşire, istoricii ruşi. Nu pot, însă, să nu observ că soarta marelui imperiu din nord a depins, atunci, de calitatea celor care-i girau destinul. S-a spus despre Nicolae al II-lea (cu dreptate) că ar fi fost un Ludovic al XVI-lea rusesc, că lipsa lui de voinţă, slăbiciunea sa au permis, neverosimil de repede, unor grupări turbulent malefice, să confişte destinul Rusiei. Dacă Nicolae al II-lea a fost ceea ce se spune despre el că a fost, atunci Kerenski, Kornilov etc., s-au dovedit a fi şi mai slabi decât ultimul ţar rus, neştiind deloc ce trebuiau să facă cu puterea. Primul, cu toate declaraţiile sale sforăitoare, ori cu accesele sale de hotărâre, repede abandonate, n-a fost decât un Robespierre ratat, iar moartea sa, atât de târzie, într-o cameră de hotel din New York, îmi confirmă aprecierea. Al doilea, dincolo de proiectele sale, prea mari pentru puterile lui, n-a reuşit să se ridice nici măcar la înălţimea unui general Monk!

Că Rusia a vrut, în acei ani ai primului război mondial, să distrugă România, nu încape nici o îndoială, întreaga sa politică, de până la dezintegrarea sa (noiembrie-decembrie 1917), dovedind-o. Încă o dată va fi probată cunoscuta poveste biblică, despre lupta dintre David şi Goliat. Ca un foarte mic David (dar cu mult mai multă moralitate decât regele lui Israel), România reuşeşte să rămână în picioare, e drept, cu mari sacrificii şi umilinţe, iar Goliatul cel rău şi trufaş se va prăvăli în propria sa mizerie, aducând, o dată cu căderea sa, suferinţe inimaginabile, peste capul poporului rus. În acest caz, încă o dată, a fost probat un adevăr elementar, dar întotdeauna ignorat: ceea ce dă putere, unei naţiuni, să reziste agresiunilor istoriei, nu rezidă doar în forţa fizică/materială, nu doar în întinderea spaţiului pe care îl stăpâneşte, ci în curajul moral, colectiv, şi în conştiinţa îndărătnică care nu-ţi permite abandonarea idealului în care crezi şi pentru care lupţi. „În acest război, numit al *Dreptăţii*, ca în toate războaiele, contează forţa, inclusiv forţa morală. Ea susţine multă vreme o ţară mică, ruinată, decimată, redusă la o treime din teritoriul său, în lupta lipsită de orice ajutor exterior împotriva celor două imperii cele mai puternice, imperiul austro- german duşman şi imperiul rus. Este ceea ce face din această luptă a lui David cu Goliat un duel între Ariel şi Caliban. “ ¹⁷⁶, a scris un vechi şi mare prieten al nostru, odată ce situaţia de pe frontul românesc, în urma disoluţiei rapide a armatei ruseşti, au lăsat România în cea mai deznădăjduită situaţie. Căci, încă înainte ca Lenin şi Troţki să fi preluat puterea (noiembrie 1917), armata rusă, de pe frontul românesc (ca de pe întreg frontul oriental), refuza să mai lupte, iar elanul năprasnic al trupelor române, din vara anului 1917, ce a pus în dificultate armatele germane, obligându-le să se retragă sau să treacă la defensivă. Lenin, cu decretul lui mincinos privind recunoaşterea dreptului la autodeterminare naţională şi acela referitor la împărţirea pământului, a dat lovitura de graţie, vechii Rusii, a cărei armată încetase să mai fie o forţă organizată.

Cei un milion de soldaţi ruşi, de pe frontul românesc, s-au transformat, repede, în bande dezorganizate; crimele, jafurile sistematice, violurile, au devenit fapte curente. Trupele române intervin, împotriva ruşilor, au loc ciocniri între români şi ruşi, împuţinând nenorocirile pe care „aliatul” le producea. Râurile şerpuitoare şi otrăvite, ale foştilor soldaţi ruşi, afluiau spre şi peste Prut, în Basarabia, unde, de altfel, soldaţii ruşi bolşevizaţi îşi vor stabili un centru al crimei şi terorii. Lângă Iaşi, la Socola, se găsea o puternică tabără bolşevică, ce urmărea arestarea guvernului român şi a Casei Regale, executarea lor, proclamarea Republicii, în România, şi instalarea unui regim comunist, cu ajutorul bandelor bolşevice anarhice. În faţa acestui pericol, grav, guvernul român reacţionează repede şi ferm, trimiţând trupe care iau cu asalt şi lichidează focarul bolşevic de la Socola. Abandonarea frontului, de către ruşi, a lăsat armata română într-o situaţie imposibilă: trupele române sunt nevoite să se răsfire, acoperind întregul front, de la Vatra Dornei la Galaţi. „Patrioţii” de tip caragialian, simţind pericolul de moarte, în cazul unei ofensive inamice, îndeosebi leprele bogate şi odraslele lor, precum şi o bună parte a „elitei” politice, fug peste Prut, stabilindu-se la Odessa şi în împrejurimi; alţii, pleacă în Occident, lucrând cu folos pentru cauza naţională. Drama României, atunci, a scos accente patetice, din partea unor oameni avizaţi. Agenţia Reuter, într-un comunicat laconic, anunţa lumii că: „ trupele ruseşti în plină descompunere dezertează în masă şi în retragerea lor spre graniţă distrug oraşele şi satele româneşti” ¹⁷⁷. Guvernul Brătianu şi regele Ferdinand iau în calcul, într-o dramatică şedinţă, şi ipoteza unui exil forţat. Se lansează fel de fel de ipoteze: armata, guvernul, regele, toate autorităţile, să se retragă în Rusia; Alexandru Averescu credea că ar fi mai bine, pentru România, să lupte până la capăt, adică până la ultimul om, într-un veritabil triunghi al morţii. Regele şi familia sa s-au gândit, o clipă, să tranziteze Rusia, intrată în haos, pentru a se pune la adăpost în Japonia, şi, de acolo, mai departe, în S. U. A. şi Anglia. Ideea din urmă va fi abandonată, din cauza riscurilor majore pe care le-ar fi adus străbaterea unui stat intrat în anarhie, şi nu din cauza considerentelor expuse, post factum, de regina Maria, anume, acelea de demnitate personală! ! !

În faţa situaţiei imposibile din noiembrie-decembrie 1917, România se asociază generalului Serbacev, comandant rus, încheind armistiţiu cu Puterile Centrale, la 9 decembrie 1917, la Focşani. Cu această ocazie, se dovedeşte extraordinara importanţă pe care au avut-o marile victorii româneşti din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Caşin, Cireşoaia, etc. Avându-i pe români la cheremul lor, trădaţi de foştii „aliaţi”, germanii nu au avut, literalmente, forţa necesară pentru a da lovitura de graţie unei armate ce era nevoită să lupte, acum, şi cu foştii „aliaţi”. Căci, la Mărăşeşti, armata română a zdrobit forţa ofensivă a armatelor germane, provocându-le pierderi aşa de importante, încât nemţii, mai târziu, au fost obligaţi doar la gesturi de paradă ofensivă.

Pe teritoriul său mişunând de zeci şi zeci de bande anarhice, agresive, formate din foşti soldaţi ruşi, I. I. C. Brătianu decide luarea, de către statul român, sub control, a situaţiei, pentru a apăra populaţia civilă de excesele ruseşti. Teritoriul Moldovei a fost împărţit în 7 zone, cu centrele la Iaşi, Bârlad, Podul Iloaiei, Botoşani, Bacău, Vaslui, fiecare fiind dat sub paza unei divizii româneşti. Trupele române canalizează hoardele ruseşti spre Prut, puternice patrule mobile interceptează şi pedepsesc excesele ruşilor, semnalează şi ridică armamentul, de orice fel, pe care soldaţii ruşi îl abandonează sau îl vând. Tentativele de reacţie, ale ruşilor, sunt pedepsite cu toată asprimea, trezind în sufletele acestora, pentru prima oară în istorie, sentimente de frică şi de consideraţie, faţă de români. Ne-o spune un general de-al lor, Monkewicz: „Soldaţii ruşi căpătaseră o frică de necrezut, de regimentele române, pe care mai înainte le priveau cu condescendenţă şi dispreţ; căci trupele române, iritate de purtarea incalificabilă a camarazilor lor ruşi, îi pedepseau adesea fără nici o cruţare. O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruseşti, care, pentru întâia oară de la Revoluţie, întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese. “ ¹⁷⁸.

Cu o perfidie demnă de cele mai rafinate ticăloşii, guvernul bolşevic impută guvernului român lichidarea taberei bolşevice de la Socola, precum şi dezarmarea trupelor ruseşti, din Moldova, ameninţând România cu represalii militare. Constantin Diamandy, ambasadorul (ministrul) român de la Petrograd, este arestat, dar va fi eliberat după protestul, colectiv, al întregului corp diplomatic aflat în capitala Rusiei bolşevice. Lupte sângeroase, intense, s-au dat între trupele române şi cele ruseşti, la Galaţi, Paşcani, Mihăileni, Spătăreşti, toate încheiate cu înfrângerea severă a ruşilor. La începutul anului 1918 teritoriul Moldovei fusese evacuat de ruşi; aceştia, însă, s-au cuibărit în Basarabia, care-şi dobândise autonomia, proclamându-şi şi o statalitate proprie, fiind tocmai pe cale de a-şi proclama independenţa (24 ianuarie 1918). Ca şi în teritoriul românesc din dreapta Prutului, bandele bolşevice, care voiau să-şi creeze o puternică bază de manevră între Prut şi Nistru, comiteau aceleaşi excese: crime, jafuri la drumul mare, violuri, urmărind să desfiinţeze sau să bolşevizeze tânărul stat moldovenesc. Dezordinile, atrocităţile înfăptuite de ruşii bolşevici în Basarabia obligă autorităţile legal constituite de la Chişinău, prin Sfatul ţării, să cheme în ajutor armata română. Guvernul român răspunde acestui apel de ajutor, trimiţând, la începutul lunii ianuarie 1918, patru divizii, peste Prut, care izgonesc, prin luptă, bandele bolşevice, peste Nistru.

La sfârşitul lunii ianuarie, 1918, trupele române ajung la Nistru, asigurând liniştea populaţiei. Rămasă singură pe întreg frontul oriental, în faţa Puterilor Centrale, deşi victorioasă în luptă, România este forţată, de către inamic, să accepte negocieri, directe, de pace, cu acesta. Ionel Brătianu se retrage (în ianuarie 1918) de la şefia guvernului, făcându-i loc generalului Averescu. Acesta, în calitate de prim-ministru, merge de două ori în Bucureştiul ocupat, poartă discuţii cu diplomaţii Puterilor Centrale, inclusiv cu cel pe care l-a bătut la Mărăşti, Mackensen, cade în capcana acestora, aranjând o umilitoare întâlnire a regelui Ferdinand, la Răcăciuni, în 14 februarie 1918, cu ministrul de externe austro-ungar, Otokar Czernin, dar, în faţa condiţiilor grele de pace separată, puse de inamic, se retrage. Regele Ferdinand apelează, atunci, la Alexandru Marghiloman (martie 1918), care preia şefia unui guvern de ruşine şi cădere naţională, organizează „alegeri” pentru a-şi forma un parlament, şi, după „negocieri” inutile, sortite eşecului, acceptă să semneze Dictatul (nu pacea) de la Buftea - Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918). Aşa-zisa pace separată, de la Buftea - Bucureşti, România a încheiat-o şi cu acordul expres al Aliaţilor vestici, care au recunoscut postura imposibilă în care se afla ea, după ce Rusia bolşevică capitulase ruşinos (Brest Litovsk, 3 martie 1918). Situaţia tragică a României, la începutul anului 1918, a fost subliniată de preşedintele Republicii franceze, Raymond Poincare^/: „Poporul român s-a aruncat în luptă în 1916 cu o îndârjire şi o abnegaţie care stârneşte astăzi - eu sunt martor - admiraţia tuturor şefilor militari. A sosit, din nenorocire, ziua în care debandada din Rusia a dat România pe seama Puterilor Centrale. Teritoriul ei a fost ocupat, capitala ei a căzut în mâinile germanilor, mândra ei armată, covârşită ca număr, decimată în focul luptei, roasă de epidemii, a trebuit să cedeze, iar aliaţii ei neputincioşi au privit de departe acest dezastru, fără a putea veni în ajutorul acestei nobile naţiuni, ameninţată să piară. În aceste zile teribile, România a fost silită a se supune unei păci de violenţă şi spoliere” ¹⁷⁹.

Îndeplinindu-şi, cu loialitate, toate angajamentele luate faţă de Aliaţi (fără ca aceştia să le fi îndeplinit pe ale lor), România semnează o pace grea, cu Puterile Centrale: dictatul punitiv de la 7 mai 1918, de la Bucureşti. În ciuda declaraţiei lui Marghiloman, precum că, atunci când a semnat tratatul, „ din condei n-a picurat cerneală, ci lacrimi”, el nu poate fi crezut. Clauzele dictatului de la Buftea - Bucureşti au fost deosebit de grele, pentru Romînia: Cadrilaterul cedat Bulgariei, Dobrogea, până la braţul Sf. Gheorghe, cedată Germaniei, teritoriile de la Mamorniţa şi toate trecătorile Carpaţilor până la Vârciorova, cu hinterlandul lor estic şi sudic, au fost anexate Austro-Ungariei; germanii şi-au impus controlul, asupra rezervelor de combustibil ale României, pentru o perioadă de un secol; armata română, în cea mai mare parte a ei (mai puţin diviziile din Basarabia), trebuia demobilizată; soldaţii demobilizaţi primeau dreptul de a se întoarce acasă, în teritoriul ocupat (aşa se explică şi strângerea de adrese ale unor camarazi din Muntenia, de către sergentul Anichitei, în februarie/martie 1918); toate surplusurile de cereale, vin, etc., trebuiau predate Germaniei. Germania, de asemenea, primea acceptul României pentru a-şi menţine, pe timp neprecizat, trupele de ocupaţie; băncile româneşti au fost obligate să admită controlul german asupra operaţiunilor de devize, etc.

Impunerea Dictatului de la Buftea - Bucureşti a trezit amărăciune, mânie şi revoltă în inimile românilor. Chiar dacă declara, făţarnic, că a semnat, ceea ce a semnat, cu durere, Marghiloman, după semnarea păcii, trimite regelui Ferdinand o telegramă în care anunţă, cu „adâncă mulţumire”, că „pacea s-a încheiat”, şi că, sub conducerea regelui său, „România îşi va putea reîncepe munca spornică pentru consolidarea viitorului său” ¹⁸⁰. Satisfacţia lui Marghiloman, pentru încheierea „păcii”, contrastează violent cu poziţia lui Gustave Hervé, publicist francez, care, într-un articol, „Sărmana Românie”, deplânge soarta nedreaptă a acesteia: „România n-afost bătută de germani, ea le-a fost predată, cu mâinile şi picioarele legate, de revoluţia rusă. Printr-un exces de scrupule, învingătorii i-au lăsat independenţa nominală. Încercuită, România încetează, din ziua de astăzi, de a mai fi o ţară independentă. Ea devine un stat vasal Pangermaniei. Aceasta e recompensa României pentru gestul ei măreţ care, în vara anului 1916, a făcut-o să se arunce în vâltoare... În ziua victoriei, ziua în care toate popoarele oprimate vor fi eliberate din lanţurile lor, în ziua în care toate Alsaciile şi Lorenele vor fi reintegrate la patriile lor mame, aliaţii din Occident nu vor uita că, în Transilvania ungurească, în Bucovina austriacă şi în Basarabia rusească, există trei Alsacii şi Lorene româneşti. “ ¹⁸¹. Şi aşa va fi. Chiar atunci când estul Europei le stătea neputincios la picioare, când aveau o mai mare siguranţă în victorie, tocmai când se aşteptau mai puţin la înfrângere, germanii şi aliaţii lor vor capitula, rând pe rând, în toamna anului 1918.

Şi, pentru că atâta jertfă şi suferinţă trebuiau răsplătite, în ceasul cel mare, al victoriei, România reintră în război, la 9 noiembrie 1918, alături de marii săi aliaţi, răscumpărând, printr-o biruinţă uriaşă, toate umilinţele. Începea un nou veac pentru poporul român, unul vrut al dreptăţii, pentru toţi fiii săi, căci România „devenise mare prin ea însăşi” ¹⁸².

La sfârşitul războiului românii vor şti să-şi facă dreptate, hotărând, în virtutea unor principii niciodată perisabile, să-şi unească, laolaltă, soarta. Iar triumful acesta copleşitor, dezrobirea aceasta atât de mult dorită şi aşteptată, prin care Transilvania, Basarabia, Bucovina şi Banatul se reintegrează unui destin comun, românesc, nu a fost decât răscumpărarea sfântă a sacrificiului celor peste un milion de români căzuţi în marele nostru război de întregire naţională. O aşa de copleşitoare biruinţă trebuia, în mod obligatoriu, urmată şi de responsabilităţi pe măsură.

Un deceniu lucrurile au stat aşa, dar cel care va urma va lovi mortal, în însăşi fiinţa lui, statul român, prin instalarea, la cârma destinelor sale, a unei creaturi atât de odioase (Carol al II-lea), a unui individ atât de josnic, încât toate temeliile de rezistenţă morală şi materială ale naţiunii vor fi surpate. Se proba, astfel, pentru totdeauna, adevărul cuprins aici: „... Istoria dispare dacă şi omul nu mai are nimic de învăţat, după cum dispare şi dacă nu va învăţa niciodată nimic. “ ¹⁸³.

26 iulie 2005 – Tătărăşeni

Postfaţă la Memoriile Sergentului Anichitei,

Ed. Axa, Botoşani, 2006

Note

^1. Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2002, p.

358.

^2. André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de

oameni, Humanitas, Eseul Politic, Bucureşti, 1991, p.

69.

^3. Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la

Trianon. 1918-1920, Polirom, Iaşi, 2002, p. 9.

^4. Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei,

Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 386.

^5. Ibidem, p. 390.

^6. Ibidem, p. 403.

^7. José Ortega Y Gasset, Europa şi ideea de naţiune,

Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 36.

^8. I. Agrigoroaie, Românii în istoria universală, I; coordonatori: I.Agrigoroaie, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1986, studiul „Poziţia marilor puteri faţă de România. 1914-1918”, p. 448; studiul a mai fost publicat şi în „România în relaţiile internaţionale.1699-1939”,Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 375-441.

^9. Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001, p. 175.

^10. José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 33.

^11. Ibidem, p. 23

^12. I. Ciupercă, Postfaţă, Origini controversate ale celui

de-al doilea război mondial; în A. J. P. Taylor,

Originile celui de-al doilea război mondial, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 233, traducere şi note de Lucian Leuştean.

^13. José Ortega Y Gasset, op. cit., p. 104-105.

^14. Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa

cum a fost, B. p. t., ediţie îngrijită, note şi comentarii de

Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, III, Minerva,

Bucureşti, 1981, p. 81.

¹⁵. Pierre Renouvin, Primul război mondial, Corint,

Bucureşti, 2001, p. 12.

^16. Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, Editura

Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2003, p. 254.

^17. Ion I. Nistor, op. cit., p. 254.

^18. Ibidem.

^19. Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea

război mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

vol. I, Bucureşti, 1988, p. 35.

^20. Pierre Renouvin, op. cit., p. 15.

^21. Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea,

vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 109.

^22. Henry Kissinger, op. cit. p. 173.

^23. Barbara W. Tuchman, Tunurile din august, Ed.

Politică, Bucureşti, 1970, p. 43.

^24. Henry Kissinger, op. cit., p. 177.

^25. Ibidem, p. 173.

^26. N. Iorga, op. cit., p. 117.

^27. Barbara W. Tuchman, op. cit., p. 110.

^28. A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război

mondial, Polirom, Iaşi, 1999, p. 5;

^29. Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Casa

Editorială Demiurg, Iaşi, 2001, p. 9.

³⁰. Paul Veyne, Cum se scrie istoria. Text integral,

traducere din limba franceză de Maria Carpov, Ed.

Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 118.

^31. Ibidem, p. 119.

^32. Ibidem, p. 122.

^33. Raymond Aron, op. cit., p. 384.

^34. Ştefan Afloroaei, Întâmplare şi destin, Institutul

European, Iaşi, 1993, p. 58.

^35. Ibidem.

^36. Gheorghe Cliveţi, România şi Crizele Internaţionale.

1853-1913, Editura Fundaţiei „AXIS”, Iaşi, 1997, p.

263-264.

^37. A se vedea V. Cristian, capitolul „1878-1914” din

România în relaţiile internaţionale, 1699-1939,

Junimea, Iaşi, 1980, p. 370.

^38. Ibidem, p. 371.

^39. Ibidem, p. 376.

^40. Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către Români. Zece

Conferinţe şi Prelegeri, ediţie, studiu introductiv, note

şi indice de Ion Toderaşcu, Editura Universităţii „Al. I.

Cuza”, Iaşi, 1996, p. 108.

^41. N. Iorga, op. cit., p. 81.

^42. Ibidem, p. 109.

^43. Gheorghe Nicolae Căzan şi Şerban Rădulescu-Zöner,

România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 412.

^44. Ibidem.

⁴⁵. I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, 1981,

Colecţia „Memorii şi mărturii”, Ion Dumitru-Verlag,

p. 52.

^46. Ibidem, p. 53.

^47. Ibidem, p. 54.

^48. Ion I. Nistor, op. cit., p. 259.

^49. Ibidem.

^50. Ibidem.

^51. I. G. Duca, op. cit, p. 57.

^52. Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1994, p. 219.

^53. I. G. Duca, op. cit., p. 57-58.

^54. Ibidem, p. 58-62.

^55. Ion I. Nistor, op. cit., p. 260.

^56. Ibidem.

^57. Ibidem.

^58. Scrisori către N. Iorga, Editura Minerva, Bucureşti,

1996, V, (1916-1918), p. 21.

^59. Ibidem, I. Angelescu către N. Iorga, aprilie 1917. În

scrisoare, Angelescu, expune lui Iorga proiectul său de reformă agrară, în opoziţie cu „demagogii Partidului Muncii” şi cu „pretenţiile demagogilor, cari nădăjduiesc să pescuiască vânat gras în tulburările de mâine”, fiind sigur că, „reprezentanţii adevăraţi ai ţărănimii noastre, nu vor merge spre comunism” (p. 21).

^60. Ion I. Nistor, op. cit., p. 262.

^61. Gh. Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, op. cit., p. 418.

⁶². Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, Amintiri,

vol. II, partea a IV” ^a, p. 53.

^63. Ion I. Nistor, op. cit. p. 266.

^64. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins,

Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României. Ediţie revăzută şi adăugită, Corint, Bucureşti, 2004, p. 342.

^65. Ion I. Nistor, op. cit., p. 266.

^66. Anastasie Iordache, op. cit., p. 291.

^67. Ion I. Nistor, op. cit., p. 267.

^68. Ibidem.

^69. Constantin Argetoianu, op. cit., II, partea a IV^a, p. 258-

259.

^70. Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum, Ed.

Athenaeum, Bucureşti, 1990, p. 198.

^71. Vezi Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în

România. 1821-1999, vol 2, (Eşecul democraţiei

române), RAO, Bucureşti, 2001, p. 292-316.

^72. Vasile Netea, Generaţia Unirii, după Revista Fundaţiei

Drăgan, nr. 2, 1987, p. 211.

⁷³ N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a

fost, III, Minerva, Bucureşti, B. p. t., 1981, p. 171.

^74. Ştefan Pascu, Făurirea Statului Naţional Unitar

Român, I, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983, p. 411.

^75. Istoria României în Texte, coordonator Bogdan

Murgescu, Corint, Bucureşti, 2001, p. 271.

^76. Ion I. Nistor, op. cit., p. 268-269.

^77. România în relaţiile internaţionale, 1699-1939,

coordonatori: L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon,

Junimea, Iaşi, 1980, p. 385.

^78. Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân

diplomat, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 53.

^79. Ion I. Nistor, op. cit., p. 271.

^80. Istoria României în Texte, p. 272.

^81. Ibidem.

^82. Ibidem, p. 272-273.

^83. Ibidem, p. 273.

^84. Ibidem.

^85. Ibidem.

^86. Ion I. Nistor, op. cit., p. 277.

^87. I. G. Duca, op. cit., p. 271.

^88. Ibidem, p. 272.

^89. Ibidem, p. 273.

^90. Ion I. Nistor, op. cit., p. 277.

^91. I. G. Duca, op. cit., p. 273.

^92. Ibidem.

^93. Ibidem, p. 274.

Ion I. Nistor, op. cit, p. 277-278; vezi şi Anastasie

^94. Iordache, op. cit., p. 302- 307

^95. I. G. Duca, op. cit., p. 274.

^96. Ibidem.

^97. Ibidem.

^98. Ibidem.

^99. Ibidem.

^100. Ibidem, p. 275.

^101. Ibidem.

^102. Ibidem.

^103. Ion I. Nistor, op. cit., p. 277.

^104. Ibidem, p. 278.

^105. I. G. Duca, op. cit., p. 276.

^106. Ibidem.

^107. Ibidem.

^108. Ibidem.

^109. Ibidem.

^110. Ibidem.

^111. Ibidem.

^112. Ibidem, p. 277.

^113. Ibidem.

^114. Ibidem.

^115. Ibidem, p. 278.

^116. Ibidem.

^117. Ibidem.

^118. Ion I. Nistor, op. cit., p. 278.

^119. I. G. Duca, op. cit., p. 278.

^120. Ion I. Nistor, op. cit., p. 278.

^121. I. G. Duca, op. cit., p. 278-279.

^122. Ibidem, p. 280.

^123. Ibidem, p. 281.

^124. Ibidem, p. 281-282.

^125. Ibidem, p. 282.

^126. Ibidem, p. 283.

^127. Ibidem, p. 284.

^128. N. Iorga, op. cit., p. 182

^129. N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, 1916-1917,

Craiova, 1922, p. 83- 84.

^130. Pamfil Şeicaru, România în marele război, Ed.

Eminescu, Bucureşti, 1994, p. 254.

^131. Imanuel Geiss, Istoria Lumii de la preistorie până în

anul 2000, ALL, Bucureşti, 2002, p. 474.

^132. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului

român, Univers Enciclopedic, Ediţia a II^a, revăzută şi

adăugită, Bucureşti, 1999, p. 256.

^133. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost,

III, Minerva, Bucureşti, B. p. t., 1981, p. 127.

^134. Ibidem, p. 131.

^135. Keith Hitchins, România, 1866-1914, Humanitas,

Ediţia a II^a, Bucureşti, 1998, p. 264.

^136. Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 258.

^137. Ibidem, p. 254.

^138. Ion Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul

XX, Paideia, Bucureşti, 1999, p. 17.

^139. N. Iorga, op. cit., p. 127.

^140. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru

întregirea României, 1916-1919, I, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 206.

^141. N. Iorga, op. cit., p. 127.

^142. Ibidem, p. 126.

^143. Ibidem, p. 113.

^144. Contele de Saint-Aulaire, op. cit. p. 65.

^145. Ibidem, p. 75.

^146. Ion I. Nistor, op. cit., p. 285.

^147. Contele de Saint-Aulaire, op. cit., p. 76.

^148. Ibidem, p. 88.

^149. Ibidem, p. 88-89.

^150. Ion I. Nistor, op. cit., p. 301.

^151. N. Iorga, op.. cit., p. 129.

^152. Contele de Saint-Aulaire, op. cit., p. 97.

^153. Ibidem, p. 94.

^154. Ibidem, p. 93.

^155. Ibidem, p. 101.

^156. Ion I. Nistor, op. cit., p. 303.

^157. Contele de Saint-Aulaire, op. cit., p. 102.

^158. Ibidem, p. 117-118.

^159. Ion I. Nistor, op. cit., p. 294

^160. Ibidem.

^161. Ibidem, p. 298.

^162. C. Stere, În preajma revoluţiei, II, roman, ediţie şi prefaţă de Z. Ornea, Ed. Cartea Românească, 1991, p. 466.

^163. N. Iorga, op. cit., p. 156.

^164. Consztantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916-1918, Brăila, 1921, p. 5., în Istoria României în Texte, p. 276.

^165. Istoria României în Texte…, coord. Bogdan Murgescu, p.. 273-274.

^166. Ibidem.

^167. Ibidem.

^168. N. Iorga, op. cit., p. 146.

^169. Scrisori către N. Irorga, V, …, pp. 99-100.

^170. Ibidem, p. 87.

^171. Ibidem, pp. 124-125.

^172. Ibidem, p. 52.

^173. Ibidem, p. 63.

^174. N. Iorga, op. cit., p. 59.

^175. Contele de Saint-Aulaire, op. cit., p. 150.

^176. Ibidem, p. 164.

^177. Ion I. Nistor, op. cit., p. 312.

^178. Ibidem, p. 314.

^179. Ibidem.

^180. Ibidem, p. 328.

^181. N. Iorga, op. cit., p. 193.

^182. Ion I. Nistor, op. cit., p. 328.

Raymond Aron, op. cit., p. 389.