Prin Şoaptele Gândului(Princeps Edit., Iaşi, 2009), Ciprian Voloc ni se dezvăluie şi ca poet, poet de o factură cu totul specială. N-am să ezit în a-l aprecia drept Singur printre poeţi, deşi au trecut decenii de când Marin Sorescu îşi clama atât originalitatea cât şi singurătatea. De regulă, poeţii se joacă cu cuvintele ascunzându-şi, din ipocrizie, adevărata identitate. Nu-i cazul lui Ciprian Voloc. Ale sale Şoaptele Gândului, de o consistenţă în idei rară, ne aduc înainte un spirit grav, de o seriozitate neprefăcută. Sigur, Ciprian Voloc nu face altceva decât să-şi exploreze fiinţa. Să cadă în sine, adică. Să fie atent la timpul său interior, cu un ochi deschis, luminos, întors spre sine, iar cu un altul, atent, la Lume.
Din această scurtare a sinelui ascuns, cu identităţi pe care doar autorul şi le ştie, suntem invitaţi, doar dacă avem răbdare, să-i percepem temerile, întrebările, neliniştile, toate ordonate într-un univers de idei dens, riguros, centrat pe marile teme existenţiale. Deşi îşi încadrează poemele într-un gen poetic, rar, atipic – poesema - , gândirea poetică a lui Ciprian Voloc este tributară structurii sale culturale, una clasică(filosofică). De aici pânda trează de a identifica faţa, cât mai aproape de starea de fapt, autentică a fiinţei sale secrete. Mereu presat de o nevoie lăuntrică de a se „recupera pe sine”, Ciprian Voloc este obsedat de timp, de natura sa circulară, de un timp suveran şi străin fiinţei, suficient sieşi, omnipotent, care timp, mereu şi mereu, se „prăbuşeşte peste sine”(Interogatoriu hermeneutic).
Înainte de Timp, golul antegenezei conţinea, în taina sa, începutul, un început cosmic, „dezmeticit” de o prea îndelungată absenţă. Şi după ce absenţa îşi abandonează propria sa condiţie, nu are decât alternativa de a se întrupa în Creaţie. Iar Creaţia, percepută de limitele gândului uman, este obligată să se acopere de Lumină dar şi de Întuneric. Ambele smulse, cu de-a sila, dintr-un vis pe care(autorul) „nu-l poate cuprinde”. În interiorul Creaţiei, deşi poetul pătrunde prin tensiunea gândului, esenţa acesteia îi rămâne o mare necunoscută. Însuşi Cuvântul se izbeşte de marginile sale, neputincios de a se cuprinde pe de-a întregul(Limită) . De aici un timp grăbit, ameninţător, ce poate sosi oricând să ne supună Judecăţii. Judecata fiinţei, de timp, în ciuda unui „ispititor răgaz” va veni însoţită de un „înger călător” ce se va pogorî, greu, „pe nesimţite”(Judecată finală, Ultimul act). Şi totuşi, deşi suntem preveniţi de iminenţa Judecăţii, deşi smulgem timpului dat, amânări peste amânări, împăcarea(în sens de acceptare), cu noi înşine, nicicând nu va fi posibilă.Mereu „dorul de fiinţă” va fi proaspăt; mereu vom spune „nu încă”; mereu vom fi devoraţi de „crepuscul”. Şi atunci, dacă fiinţa cerşeşte amânări, dacă identifică noi poziţionări(deseori false), iar spaima se îmbracă în nelinişti, de ce mai vine Moartea ?
Iată de ce, ne şopteşte, esenţial Ciprian Voloc: moartea nu-i altceva decât un alt fel de dor de a fiinţa; în ciuda lui „nu încă”, ne spune poetul, moartea trebuie acceptată ca un fapt pozitiv. Ea ne scoate din eroare, ne împlineşte(paradoxal !) prin însăşi domnia sa suverană(Ultimul act). Deşi Ciprian Voloc nu se întreabă, am să o fac eu: împlinindu-ne prin moarte am fiinţat într-o Lume cu un Dumnezeu absent ? Să fie moartea natura secretă a lui Dumnezeu ? Am simţit vreodată „umbra mâinii lui Dumnezeu / pe creştet !”. Am ieşit, am avut curajul de a păşi, fiinţând, dincolo de „morala cercului închis” ? Nimic nu-i sigur ! Peste toate acestea cade sentinţa: „între lumină / şi întuneric / nu există / niciun compromis” (Circularitate), căci de „dincolo” ne pândeşte flămând Ochiul etern, neobosit şi neştiutor în a se regăsi pe sine, devorându-ne clipă de clipă pentru ca apoi să ne lase în noaptea cea mare...(Înţelesul dinlăuntru).
Abandonaţi singurătăţii celei mari, Ciprian Voloc este convins, şi ne convinge şi pe noi, că oricâtă durere ne-ar măcina fiinţa, tocmai din această cauză nu abandonul ne poate salva, ci sinceritatea „la care eşti dispus” (Atât de frică), cât şi de victoria asupra celuilalt. Doar luând „în serios sufletul omului” îţi poţi apropia liniştea în ciuda „golului” provocat de o luptă fără finalitate. Şi unde ar putea identifica poetul, certitudinea din ea care să umple golul între atâtea alternative / ispite ? Tot în sine, desigur. Şi în gândul său secret, purificat de patimă, gând circular, în sens absolut, dedicat frumuseţii sale intrinseci...
Locuind în sine, poetul cade peste înţelesuri ce-l ajută să continue. Doar dacă „coşmarul timpului” nu-l pietrifică. Apoi, evitând capcana „duşmanului ascuns”, poetul îşi aruncă privirea peste Lume, o privire grea şi care caută „esenţe fatale”. Poetul observă cum îngerii „dorm pe morminte”, mai află că „viaţa-i un drum / nepietruit”. Constată că sufletul i-a rămas „fără de stăpân”... Vina singurătăţii lui, aparent, nu izvorăşte din sine, el a fost(şi a rămas) doar „un înger beat / întors în timp”. Ieşind din timp, el nu se simte proscris, izgonit, căci alege un altfel de timp, „capul şarpelui - timp”(Irezistibila poveste), ce-l ajută să se travestească, să reziste, să revină, să se ignore, să se spele pe mâini de povara unui ipotetic eşec.
Ajuns pe un drum aparent înfundat, fiinţa poetului refuză capitularea. Vrea să reînveţe noi începuturi. Nicio lecţie, niciun adevăr amar n-o dezarmează. Iarăşi caută lumina, iarăşi experimentează căderi, iarăşi fatalitatea timpului, din nou dileme în care aparenţele inundă timpul interior(ante-remember).
Refuzând ipostaza de fiinţă dezintegrată, poetul este flămând să se ia în posesie, salvându-se printr-o sinceritate mistuitoare / mântuitoare ce-l apropie, mai mult decât îşi poate închipui, definitiv, de adevăr: „am fost la mare / distanţă / de tot ce-am vrut să fiu / nu ştiu măcar / dacă tot ce-a fost / frumos / s-a terminat / sau / dacă clipele / din vinerea ultimă / au fost hărăzite / unui eu / cum e al meu”(Nu ştiu măcar).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu