Măcar eu nu dezertasem pe timp de război, aşa cum a făcut Carol al II-lea. Secătura părăsise comanda regimentului (sept. 1918), se travestise în uniformă străină (duşmană) şi nu se opreşte decât la Odessa, unde se căsătoreşte cu Zizi Lambrino. Desigur, în orice ţară din lume, Carol al II-lea ar fi fost împuşcat pentru dezertare şi trădare de patrie. La noi, însă, a fost iertat. În zadar a spus generalul Alexandru Averescu că individul merită să fie supus Legii marţiale. I s-au dat 70 de zile de arest, la mănăstirea Horaiţa, unde, pentru a i se alina „suferinţa”, individului i se permit chefuri peste chefuri, întâlniri cu femei etc. Iar ceva mai târziu, după ce este forţat să renunţe la „aleasa” inimii, tot pentru a „uita”, este trimis de maică-sa, regina Maria, într-o călătorie în jurul lumii. Evident, pe banii statului român. Trei sunt indivizii care au făcut rău românilor, în secolul XX, mai mult decât cele două războaie mondiale la un loc: Carol al II-lea, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu.
Primul, în ciuda unei stări de fapt de netăgăduit, şi cu puţine excepţii, este apreciat ca un monarh, culmea, constituţional. Ca un conducător în care, România veche a atins culmea dezvoltării; ca un individ iubitor de cultură; ca un patron al artelor şi al frumosului! Exact ca şi Nero. Carol al II-lea de însăşi mama sa, Maria, fusese considerat nedemn de tronul României. Nu zic nimic de viaţa lui personală şi de foamea lui de femei. A fost opţiunea lui, şi nu o discut aici. Dar nici n-o condamn. Mihai Kogălniceanu a avut peste 700 de amante, dar a rămas ca un stâlp trainic în istoria noastră. Pe individ îl judec în funcţie de ce a făcut cu imensa putere avută, pentru binele sau răul României, în cei zece ani „glorioşi” de domnie. În cei zece ani, Carol al II-lea, n-a respectat nimic. Orice lege a fost încălcată. Constituţia din 1923, de care se face atâta caz, a fost literă moartă. Pe el l-au interesat doar banii şi, după ce a cunoscut-o pe Elena Lupescu, în 1924, Duduia. Nu cred ca România să fi avut vreodată în fruntea sa un individ aşa de ticălos. Puterea lui reală a fost la fel de totală ca şi a lui Ceauşescu. Dacă olteanul cel viclean şi prost a ordonat împuşcarea celor ce s-au ridicat împotrivă-i (Decembrie 1989), pentru fapta sa, va plăti cu viaţa. Carol al II-lea, însă, deşi se face vinovat de execuţia a sute de români nevinovaţi, fie ei şi legionari, şi nu numai, nu va păţi nimic. Iar moartea îl va găsi în patul său şi lângă ultima lui mare „iubire”, Duduia! Încă nu-mi pot stăpâni mânia când ştiu că nu s-a găsit, şi pentru el, un pluton de execuţie, în 1940, după ce Ion Antonescu îl izgoneşte de pe tron. Şi că a scăpat de ambuscada legionarilor, de la Timişoara.
Antonescu a fost un om de mare onoare. Dacă îşi dădea cuvântul, nu-l încălca niciodată. A fost, un om dintr-o specie necunoscută sau foarte rară la români. Atunci când negocia, cu Carol al II-lea, condiţiile abdicării de la tron, secătura regală a cerut garantarea vieţii lui, a Duduii şi a anturajului său. Generalul a făcut-o. Şi rău a procedat. Faţă de un ticălos, mai ales dacă îl ştii vinovat principal de prăbuşirea unui stat, a unui neam, este o mare copilărie să-ţi ţii cuvântul. Iar Carol al II-lea se făcuse vinovat de toate crimele posibile faţă de oameni, faţă de România, ca şi faţă de Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-a fost tras la răspundere. Părăseşte ţara ca un câine, alungat şi urmărit de legionari până la frontiera cu Iugoslavia. Se oploşeşte, după peripeţii şi refuzuri de a fi primit de multe state, în Portugalia, unde avea o bunică. Reuşeşte, până la urmă, să părăsească Europa în toamna lui 1940, iar când ajunge în Caraibe, la braţ cu Duduia, în ţinută lejeră, tropicală declară reporterilor: „Domnilor, sunt fericit că mă aflu de această parte a Atlanticului”. Spunea aşa ceva când ţara peste care domnise ca un satrap fusese rănită de moarte, agoniza fără speranţă în urma capitulărilor ruşinoase din vara lui 1940. Nici o tresărire de durere, nici o umbră de amărăciune pentru poporul „său” de a cărui cădere, el însuşi, era vinovatul cel mare, de necontestat. Ba, mai mult, în josnicele sale „Însemnări” acuză poporul român de ingratitudine faţă de el, că, după câte sacrificii, după câtă muncă pe altarul patriei a făcut, iată ce răsplată a primit! În zadar s-a chinuit Carol I să facă om din el. Nu se poate educa o lepră chiar dacă aparţine unei familii regale. Şi, mai ales, dacă are sânge aşa de amestecat. Dintr-un ghiveci genetic nu putea ieşi nimic bun. Or, Carol al II-lea avea sânge din toate neamurile: german, rusesc, portughez, englez etc. Exact ca şi Lenin, o altă corcitură, şi la fel de ticălos ca şi „marele” nostru rege Carol al II-lea.
Nu pot înţelege de ce sunt lăsaţi indivizi fără nici un Dumnezeu, fără nimic sfânt în ei să acceadă în fruntea unor state. Când Hitler îşi lătra furios ura sa viscerală faţă de Tratatul de pace de la Versailles şi toate celea, la începuturile sale, mulţi priveau la el ca la un spectacol grotesc, fiind siguri că nu va putea ajunge vreodată în fruntea Germaniei. Numai că răul se ascunde în spatele elocvenţei acaparatoare, cu viclenie; îşi camuflează setea de sânge, ura. Lenin, un hibrid etnic (rus, suedez, evreu etc. ), ca şi Carol al II-lea, s-a căznit zeci de ani să-şi convingă semenii cât de mult urăşte nedreptatea şi cât de mult iubeşte, el, oamenii şi soarta lor. Şi după ce, împreună cu Troţki, dă lovitura de stat, în noiembrie 1917, aruncă Rusia, premeditat, într-un haos fără echivalent în istorie. Şi-a scos masca de om şi devine fiară. În numele revoluţiei proletare şi a dreptăţii, ţipa el, nu vom avea nici un pic de milă faţă de cei ce sunt împotriva poporului! Numai că tocmai poporul pe care îl iubea, chipurile, a fost supus exterminării. Înfiinţează Ceka şi-i ordonă lui Felix Dzerjinski să fie fără milă, să împuşte pe oricine, fără judecată, chiar şi pentru un simplu gest de nesupunere. Milioane de oameni vor fi, astfel, ucişi. Iar Lenin, pe ici, pe acolo (era să zic, prin părţile esenţiale), este apreciat ca un mare personaj al istoriei. Iar eu, născut în aceeaşi zi cu el, în anii liceului, captiv propagandei oficiale, de ziua mea, mă gândeam cu dragoste la Lenin! La omul care încercase (reuşise parţial) să aducă raiul dreptăţii pe pământ! Şi dacă citeam că Lenin este omul pe care îl iubesc milioane de oameni (Geo Bogza), sufletul vibra de emoţie şi recunoştinţă! Aşa şi Carol al II-lea. În toate cât a scris, („Însemnările mele”, „În zodia Satanei” ), face o apologie neruşinată propriei persoane, vrea să ne demonstreze ce nobile intenţii a avut şi cât efort a depus în direcţia binelui pentru toţi. Ştiu că politicienii au fost, sunt şi vor fi oameni fără Dumnezeu, că politica însăşi, departe de a fi „arta posibilului”, este o curvă cinică. Dar sunt şi excepţii. Iar excepţiile confirmă regula, nu-i aşa?
Spuneam că sistemele politice moderne, societăţile moderne ar trebui să se asigure că în fruntea lor nu vor ajunge impostori, oameni care nu cred în nimic altceva, decât în propriul lor interes. România, zisă Mare, nu avea cum să se apere de aşa ceva, deoarece sistemul său politic, în ciuda faţadei oficiale, era cangrenos, otrăvit. Hoţia, cinismul, afacerile pe banii statului, în România, atunci, ca şi acum, erau la ele acasă.
Când privesc harta ţării mele de atunci, pe lângă o bucurie tristă, nu-mi pot ascunde sentimente puternice de revoltă. Ce frumoasă erai tu, România mea! Cât de mulţi fii şi-au dat viaţa ca tu să apari, miraculos, pe harta lumii! Şi ce harnic popor aveai! Şi cât de mult credea el în Dumnezeu şi în destinul tău. Privirea nu se mai satură privindu-ţi hotarul din est. Iată, Nistrul, după care tu ai plâns cu amar, decenii, cum şerpuieşte spre mare... Apele lui izbesc vechile cetăţi şoptindu-le că le va păzi veşnic, că nu le va părăsi. Iată, Hotinul cum stă tare, în nord-est, ca semn al dreptăţii împlinite. Iar Marea cea Mare, deşi i se spune neagră, niciodată n-a fost mai generoasă cu ţărmurile tale. Iată-ţi pământurile tale, toate, adunate sub un cer numai al tău. Şi Banatul e al tău, dar pentru că aliaţii din război nu au vrut să-şi ţină cuvântul, l-ai împărţit cu sârbii. Iată, Maramureşul tău dacic revenit, ţie, şi el, nu tot, o parte lăsând-o vecinei noi şi bune, Cehoslovacia. Aşa stă bine neamurilor nobile, în istorie: să fie generoase cu străinii, dar şi cu vecinii. Numai că tu, Românie, ai avut vecini ce te-au călcat în picioare fără milă. Cu toate că aveai braţe tari şi multe, mulţi te-au scuipat în ochi, te-au pălmuit, robindu-te. Amarnic ai mai suferit tu, România mea cea frumoasă şi nobilă. Vecini veniţi din Asia ţi-au spart porţile şi ţi-au intrat în casă, stând cu picioarele pe însăşi inima ta veac după veac. Şi dacă unii dintre fiii tăi aveau curajul să protesteze erau culcaţi la pământ, fără milă. Dacă nu, erau ridicaţi în spânzurători la care aceiaşi nobili fii ai tăi mergeau fluierând. Aşa a lăsat scris un om al lui Dumnezeu, un suedez, din Upsalla. Că a văzut fii de-ai tăi mergând la spânzurătoare fluierând, veseli. Păgânul din Asia, şi care se credea buricul pământului de civilizat ce era renunţase să-i mai tragă în ţeapă; le făcea un mare „bine”, îi spânzura! Iar moartea dată de laţ era mult mai rapidă. Iată de ce erau veseli fiii tăi, Românie tăcută şi sfântă. De ce nu vorbeşti, tu, ca să ne spui toate durerile tale vechi şi noi??? Vorbeşti, dar nu-ţi auzim glasul... Aşa! Te-ai săturat, ca şi prinţul danez, de vorbe, vorbe, vorbe... Eşti mâhnită, iar tristeţea ta, spui, nu are leac. Te înţeleg, patria mea cea veche şi pierdută. Cum să mai ai puterea de a zâmbi când ai văzut atâta jertfă pentru învierea ta din morţi, iar odată ridicată în picioare ai început să fii murdărită, scuipată, minţită, furată, dispreţuită, ignorată, trădată?
Iar Carol al II-lea a fost unul dintre trădătorii tăi. De dragul persoanei sale, doar ca să ocupe şi să păstreze puterea a devenit sperjur. A minţit toată viaţa sa urâtă. I-a spus lui Iuliu Maniu, în 1930, că n-o va aduce în ţară, pe Duduia. Nici n-a dat bine lovitura de stat (8. VI. 1930), că a şi instalat-o la Pelişor. Zece ani de zile, alături de rege, România Mare a avut drept „regină” o prostituată cu acte în regulă. Ea făcea şi desfăcea guverne. Zilnic, Orient Expresul îi aducea câte o nouă toaletă de la Paris. Miniştri, generali, savanţi se înghesuiau să-i pupe mâna curvei. Doar generalul Antonescu a sfidat-o, ignorând-o. Iar această sfidare era să-l coste viaţa. Deşi l-a înşelat cu toţi cei din anturajul său, Carol al II-lea a fost posedat de Elena Lupescu până la moarte. Desigur, nici nu poate fi vorba de dragoste. Asemănători în structura lor intimă, ei au stors România Mare de toate energiile. „Bacşişuri” de sute de milioane erau aduse sub formă de cadouri regelui, mincinos, ordinar, laş, dar şi criminal. Ionel Brătianu a înţeles încă din tinereţea lui că acest ticălos, dacă ajunge rege, poate să facă un rău imens României. L-a urmărit, pas cu pas, prinzându-l furând din banii statului (zeci de milioane), cu ocazia cumpărării unor avioane (afacerea Focker). L-a simţit că n-are nici un pic de onoare, ca om, făcând tot posibilul să-l îndepărteze de o posibilă urcare a nelegiuitului pe tron. Iar ticălosul, prins cu mâţa-m sac, fuge din ţară, iarăşi, cu o altă „aleasă” a inimii, Duduia. Renunţă la tron, îşi schimbă numele într-unul grotesc, Carol Caraiman, şi trăieşte lângă Paris, cu un venit anual ce ar fi asigurat pâinea la sute de familii. Dacă Ionel Brătianu n-ar fi fost asasinat de NKVD, în 1927, şi ar fi trăit până spre anii '40 (fapt cu totul posibil) licheaua de Carol al II-lea n-ar mai fi revenit în ţară, nu s-ar mai fi urcat pe tronul României. Iar România ar fi fost scutită de unul dintre cei mai ticăloşi aşa-zişi conducători pe care i-a avut vreodată.
Tot se clămpăne că legionarii l-au împuşcat pe I. G. Duca, (la Sinaia), iar crima Nicadorilor este prezentată ca una odioasă. Nu se recunoaşte un fapt: I. G. Duca, ca şi Armand Călinescu, mai târziu, şi-au meritat soarta. Şi că autorul moral al uciderii celor doi prim miniştri, (adaug încă doi, Gheorghe Argeşeanu şi Nicolae Iorga), a fost Carol al II-lea. I. G. Duca acceptă un târg politic ordinar, pus la cale de „marele european”, Nicolae Titulescu: în schimbul postului de şef al guvernului, scoaterea „Gărzii de Fier” în afara legii. Pentru că aşa vroia masoneria vest-europeană. Duca n-a luat în seamă abuzul la care a fost împins. Şi-a asumat un risc, şi va plăti. Pentru că, legionarii, în decembrie 1933, erau constituiţi într-un partid legal, reprezentat în Parlament, iar ilegalizarea sa a fost un act politic profund anticonstituţional. Iar atunci când cei trei legionari s-au urcat în tren, cu direcţia Sinaia, Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete, i-a telefonat lui Carol, aflat la Peleş, că legionarii au trimis un comando să-l împuşte pe primul ministru. „Mai ştie cineva?”, întrebă Carol al II-lea, „Doar tu? Ei bine, taci! Nu spune nimănui ceea ce ştii”. însăşi chemarea lui I. G. Duca, de către rege, pe 30 decembrie 1933, la Peleş, a avut doar rostul de a-l scoate pe acesta în bătaia gloanţelor celor trei legionari. Adevăratul ucigaş al lui I. G. Duca, nu sunt Nicadorii, ci Carol al II-lea. Regele îl ura pe Duca din mai multe motive. Întâi din cauza unei declaraţii a acestuia după care, mai degrabă şi-ar tăia mâna decât să i-o întindă acestui aventurier (cu ocazia „glorioasei” restauraţii, mi se pare, iunie, 1930). Al doilea, I. G. Duca avea spre păstrare, după moartea lui Ionel Brătianu (noiembrie 1927) documente ce-l dovedeau pe Carol de hoţ (afacerea Focker). Că nu este vorba de nici o speculaţie, ci de un adevăr, este bine să subliniez că, imediat ce a fost împuşcat de Caranica şi Belimace, pe peronul gării Sinaia, de la I. G. Duca a dispărut cheia de la seiful cu documente, de la el de acasă, o cheie de care rafinatul om politic nu se despărţea niciodată. Iar a doua zi, uşa seifului a fost găsită deschisă!
Armand Călinescu a fost braţul înarmat al lui Carol al II-lea. S-a folosit de toată greutatea instituţiilor statale româneşti pentru a-i prigoni pe legionari. Uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a încă 13 căpetenii legionare, toţi oameni valoroşi, de elită, în noiembrie 1938, a fost ordonată de rege, Armand Călinescu executând-o, împuşcarea sa, la 21 septembrie 1939, era aşteptată de el. Nu-şi făcea iluzii, ştia că a ucis oameni nevinovaţi. Comandoul care l-a ucis pe Călinescu a făcut dreptate. Acei oameni n-au fost nişte ucigaşi oarecare, ci eroi adevăraţi. După ce l-au lichidat pe Călinescu, puteau să fugă cu uşurinţă. N-au făcut-o! Au pătruns în clădirea radioului, au anunţat vestea ţării, lăsându-se prinşi şi executaţi, chiar pe locul unde fusese împuşcat Armand Călinescu. Nu aşa procedează nişte ucigaşi de meserie. Ucigaşii lui Barbu Catargiu (iunie 1862) nu se cunosc nici astăzi, la fel cei care l-au asasinat, la Dallas, pe J. F. Kennedy. Omorârea celor care l-au împuşcat pe Armand Călinescu nu l-a săturat de sânge pe Carol al II-lea. îşi pune o slugă drept prim-ministru, Gheorghe Argeşeanu (Ghiţă Militaru'), pentru o săptămână, care tot la ordinele lui, ordonă să fie împuşcaţi peste 300 de lideri legionari din fiecare dintre cele 72 de judeţe ale României Mari. Aceasta era România „democratică” interbelică: statul devenise agresor şi ucigaş ai propriilor cetăţeni. Şi Ghiţă Militaru' va plăti pentru servilismul şi cruzimea sa. În noaptea de 27 noiembrie 1940, când „Garda de Fier” conducea România, nu cea Mare, ci una mutilată - fără Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, Cadrilater şi nord-vestul Transilvaniei -împreună cu generalul Ion Antonescu, toţi cei 64 de înalţi demnitari şi funcţionari care îşi murdăriseră mâinile, ucigând sute de cetăţeni români nevinovaţi, vor fi ucişi, la Jilava, de legionari, răsplată pentru abuzurile/fărădelegile comise. Numai Carol al II-lea nu va plăti, el marele şi singurul vinovat de toate aceste crime amintite, ca şi de prăbuşirea, fără onoare, a României Mari, în ruşinoasa, dar dramatica vară a anului 1940.
Mă tot minunez cât de uşor au fost impuse imagini mincinoase despre legionari. Cum au fost diabolizaţi. Comuniştii i-au prezentat ca pe nişte ucigaşi de meserie şi trădători de ţară. Cât de violenţi au fost şi câtă nenorocire au adus ei peste România! ! ! Legionarii, fondatorul acestei mari mişcări politice naţionale, Corneliu Zelea Codreanu, şi-au iubit cu patimă ţara. Au fost cinstiţi şi curaţi atât faţă de ţară, cât şi faţă de Dumnezeu. Vina lor a fost doar că nu s-au ascuns după vorbe. Au fost deschişi şi ce gândeau, aceea spuneau. Garda de Fier a fost o mişcare de masă, pornită din rândul unor intelectuali de valoare. Erau revoltaţi de hoţia tuturor politicienilor. De minciunile lor. Urau necinstea şi pe cei ce-şi băteau joc de naţiune. Voiau o Românie curată moral şi care să aparţină românilor, nu alogenilor. Mari oameni de cultură au fost legionari sau au simpatizat cu ei: P. P. Panaitescu, E. Cioran, Gh. Brătianu, M. Eliade, Nae Ionescu, Petre ţuţea ş. a. Iar conflictul dintre Carol al II-lea şi Garda de Fier a fost unul inevitabil. Carol al II-lea, hoţ şi ordinar, nu putea fi acceptat de către oameni ce credeau în onoare şi în Dumnezeu, cu atât mai mult slujit. Garda de Fier vroia ca România să fie curăţată de gunoiul care îi murdărea, până la desfigurare, chipul. Iar vinovat de toate era însuşi capul statului. El era hoţul cel mare, având lângă el, nu jumătatea, ci stăpâna de necontestat, o prostituată, Elena Wolf-Lupescu. Nu Carol al II-lea a fost cel ce a condus România în cei zece ani ruşinoşi, ci Duduia. Ea a fost adevărata „suverană” a României, Teodora românilor. La fel ca şi soţia lui Iustinian, controlându-şi amantul, Duduia controla şi ţara. Doar că Teodora îi era soţie celui ce a avut ambiţia să încerce refacerea imperiului roman. Pe când cei doi din fruntea României Mari, au avut un singur scop: cum să pună bani deoparte pentru zile negre. Să fure, adică, plasând în străinătate uriaşe sume de bani, şi nu numai. Carol nu s-a sfiit să scoată din ţară, în secret, lingouri de aur, din rezerva Băncii României, încălcând, premeditat, legile statului român. Cine are puterea de a citi „Jurnalul” lui Carol va fi izbit de josnicia preocupărilor sale. Jocul de cărţi şi filme, vânători şi, evident, grija faţă de Duduia. „Vai, Duduii i-a fost rău nu s-a sculat din pat decât pe la ora 1600! Vai, cât de mult o iubesc, eu, şi cât de preocupat sunt de soarta sa! ”. O ură şi o greaţă greu de ţinut în frâu m-au încercat când citeam însemnările lui abjecte.
După ce a dat lovitura de stat, a doua, în februarie 1938, instaurându-şi, legalizându-şi o dictatură reală, nu formală, lepra s-a pus pe furat în voie. El era alfa şi omega. El numea guvernele, precum şi în toate funcţiile în stat. El era Fratele cel Mare, iar slugi care să-l pupe în fund au fost cu duiumul. Tot el şi-a strâns o adunătură de slugi (unii, oameni de mare valoare morală/intelectuală) pe care a înghesuit-o într-un Consiliu de Coroană, lipsit de orice putere politică reală. Consiliul lui Carol avea putere aşa cum avea şi Marea Adunare Naţională în comunism. Adică niciuna. Dar ce mândri şi plini de sine erau domnii ce-l compuneau! Câtă importanţă îşi dădeau! Se credeau adevăraţi senatori romani, nu cei din vremea imperiului, ci ai Republicii. Cum se mai împăunau, ei, în uniformele lor! Iar ticălosul îi lăsa în voie, să-şi dea în petic, să se creadă importanţi. Cum se ivea la orizont o primejdie pentru ţară, cum regele îşi aduna slugile din Consiliul de Coroană. Şi dă-i dezbateri! Şi dă-i cu părerea cum o fi mai bine, aşa sau aşa? Ce decădere! Ce ruşine! Carol al II-lea a fost un adevărat dictator în toţi cei 10 ani, nu doar în ultimii doi şi jumătate. N-a ţinut cont de nici o părere, (în afara Duduii, desigur), de nici un interes naţional, de nici un principiu, fie el politic, moral, religios. Cu atât mai mult după ce-şi aruncă masca de rege constituţional, iar Istrate Micescu îi pune în braţe o Constituţie ce îi conferea o putere reală, asemănătoare cu a lui Hitler şi Stalin. Atunci când Stalin şi Hitler somează România să cedeze teritorii din trupul ţării (iunie-august 1940), Carol al II-lea, deşi avea singur responsabilitatea refuzării sau acceptării ultimatumurilor, se ascunde, ca un laş ce era, în spatele Consiliilor de Coroană. Dacă a cedat la ameninţările celor doi tirani sanguinari, vina nu-i aparţine! Consiliile de Coroană sunt vinovate, ele au hotărât capitularea fără luptă! El ar fi vrut să lupte, pentru brazda strămoşească, până la moarte, dar Consilierii săi regali nu l-au lăsat! În acest sens notează el în „Jurnalul” său infam. Că tare ar fi vrut să lupte cu ruşii, pe Nistru, pe „linia” Carol, dar, nu-i aşa, sfetnicii cei răi şi laşi n-au vrut! Ce ticălos! Este bine s-o spun: Carol al II-lea este singurul şi cel mai mare vinovat de dezastrul ruşinos al României din 1940. Dacă am fi luptat, desigur, am fi fost striviţi şi statul desfiinţat. Ar fi fost o soluţie eroică. Nu am mai fi fost percepuţi ca un popor ce renunţă la drepturile sale aşa de uşor. Numai eu ştiu câţi români din Basarabia şi nordul Bucovinei mi-au reproşat acest lucru. Că de ce n-am avut curajul să ne batem, în 1940, că prea uşor i-am dat pe mâna ruşilor. Da, dar o Românie care murea în luptă l-ar fi obligat pe Carol să fugă de pe tron. Or, el doar tronul, puterea a dorit toată viaţa lui urâtă. Indiferent de spusele sale, pe aiurea, şi de renunţările la moştenire din deceniul trei al secolului XX. Că doar puterea l-a interesat pe netrebnic nu încape îndoială, iar exemplul care urmează îmi întăreşte convingerea. Aşa, după ce ruşii pun din nou gheara pe Basarabia şi pământurile noastre din nord-est şi, după ce ocupă actualul judeţ Botoşani (martie 1944), Carol al II-lea, aflat, pe atunci, în Mexic, îl contactează pe ambasadorul lui Stalin de acolo, Umanski, punându-se la dispoziţia Uniunii Sovietice. El era gata să colaboreze cu ruşii dacă aceştia îl sprijină să revină pe tron. Anume, secătura vroia să-şi instaleze Cartierul general la Botoşani, dând o mână de ajutor ruşilor în „eliberarea” mai grabnică a României. O clipă, doar o clipă, ideea a surâs dictatorului de la Kremlin. Uşor se poate bănui ce încurcături, câte greutăţi ar fi provocat ţării dacă o asemenea intenţie s-ar fi concretizat.
Vorbeam de legionari, despre conflictul lor cu Carol al II-lea şi despre diabolizarea lor. Confruntarea cu Garda de Fier, Carol al II-lea a provocat-o. Folosindu-se de postura sa, a ordonat instituţiilor statului să-i prigonească pe oamenii lui Codreanu. Nu prigonească, să-i ucidă fără milă şi vinovăţie. Garda doar s-a apărat, a reacţionat la agresiunea statului român. Legionarii sunt încă percepuţi drept îngerii negri ai istoriei românilor. Iar românii, opinia publică, şi-a însuşit clişeul: legionar = criminal. Nici nu-i de mirare faptul, dacă, în sondaje cretine, cu privire la „mari români” aceeaşi opinie publică îi aşează printre puţinii care merită un asemenea nume pe Nadia Comăneci, Burebista, Carol I sau, o infamie a infamiilor, un ţigan, Răzvan Lucescu! ! ! Pe cine au ucis legionarii în scurta lor existenţă de sunt înţeleşi atât de greşit? Înainte de toate, ei n-au ucis oameni doar nevinovaţi, ci, au făcut dreptate. Corneliu Zelea Codreanu mai că ai crede că îi depăşeşte pe Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu sau Ion Iliescu la un loc în asasinate, după cum este prezentat. Dacă l-a împuşcat pe Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, în 1924, a făcut-o în legitimă apărare. Manciu se pregătea să-l împuşte, pe la spate, pe treptele tribunalului, iar Codreanu a fost mai rapid şi l-a împuşcat. Dacă ar fi fost un criminal periculos de ce tribunalele României Mari nu l-au găsit vinovat? De ce românii l-au trimis în Parlament? De ce milioane de oameni îl sprijineau? De ce Antonescu, ca şi Iuliu Maniu, au negociat cu el posibile alianţe? Chiar duşmanul lui de moarte, ca şi al României Mari, Carol al II-lea i-a căutat „prietenia” şi alianţa. Doar că, Codreanu a refuzat avansurile regelui fiind sigur că, cu sprijinul naţiunii, va ajunge în fruntea ţării. Să revin. Aşadar, pe cine au ucis legionarii de sunt, încă, percepuţi ca cei mai periculoşi români ai secolului XX? Despre Duca, Călinescu şi cei 64 de indivizi de la Jilava am vorbit. În cazul morţii lor nu poate fi vorba de crime, ci de justiţie împlinită. Şi-au meritat, absolut cu toţii, soarta, fiind pedepsiţi pentru crimele lor. Dacă legionarii n-o făceau, faimoasa (prin echitate şi incoruptibilitate) justiţie românească n-ar fi luat nici o măsură împotriva celor 64 de la Jilava, în ciuda celor susţinute posterior de generalul Ion Antonescu. I-au mai ucis, apoi, pe Mihail Stelescu, un contestatar al lui Codreanu. Ei şi? Dej nu s-a descotorosit de Foris şi Pătrăşcanu prin crimă? Hitler nu l-a lichidat pe Röhm? Stalin nu şi-a măcelărit prietenii, de la Troţki la Buharin? Al. I. Cuza nu a pus să fie ucis cel care îl bloca în intenţia sa de a face dreptate ţăranilor, Barbu Catargiu? De când un episod banal, pentru putere, în interiorul unui partid politic a devenit o problemă naţională? Ce li se mai impută legionarilor? Au ucis circa 100 de evrei cu ocazia rebeliunii lor împotriva generalului Antonescu (ianuarie 1941), cât şi uciderea lui Nicolae Iorga. Marele cărturar a plătit cu viaţa, deoarece a fost unealta lui Carol al II-lea, permiţându-i acestuia, ca, folosindu-se de el, să-l aresteze pe Corneliu Zelea Codreanu şi apoi să-l omoare. Iar totul a plecat de la o banală şi nevinovată scrisoare trimisă de liderul Gărzii de Fier lui Iorga în care marelui savant i se aduceau reproşuri justificate. De altfel, toţi aceia care, într-un fel sau altul, au colaborat cu regele, în ultimii doi ani ai degradantei sale domnii, se fac vinovaţi, alături de stăpânul lor, de prăbuşirea României în anul 1940.
Legionarii, pe lângă crimele regimului comunist, în România, au fost nişte miei nevinovaţi. Comuniştii, printr-o cruzime fără seamăn, au exterminat sute de mii de români. Au deturnat, compromiţând pentru decenii, dacă nu secole, destinul neamului nostru. Despre ei, şi regimul lor, Ion Iliescu, atâta obraz a avut să spună: că a fost un regim impopular. Nu criminal, nu totalitar, nu fascist, de nuanţă roşie aprinsă, ci impopular. Iar tovarăşii torţionari, după '89, cu ajutorul aceluiaşi Ilici Iliescu, ni s-au suit în cârcă mai ceva ca până atunci. Unul n-a fost acuzat, pedepsit, închis. Nici Nikolski, odiosul evreu basarabean, nu şi-a primit pedeapsa, nici Drăghici, nici atâţia alţii. Mai mult, cei care ne-au călărit în epoca de aur, ne-au încălecat şi după '89, arătându-ne ei nouă, cum se zideşte un stat de drept, edificând în România sfârşitului de mileniu II o structură statală mafiotă în sensul cel mai adevărat al termenului.
Legionarii, însă, au continuat să fie diabolizaţi ca sanguinari şi criminali sadea. Nu se ştie că tocmai în timpul scurtei lor guvernări (septembrie 1940 - ianuarie 1941), din România, a dispărut corupţia, prima dată în istoria sa, România a fost condusă de politicieni care nu şi-au furat propriul popor. În timpul lor, ca şi în vremea guvernării lui I. Antonescu. Iar despre adevăraţii vinovaţi de dezastrul naţiunii noastre în secolul XX se minte, nu se spune adevărul; se folosesc sofisme, cuvinte blânde, nevinovate. Tom Galagher are dreptate: românii sunt o naţiune furată. Autorul englez, în cartea sa, („Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, Editura Humanitas, 2004), nu poate fi contrazis cu nici un chip. Doar dacă extindem o asemenea aserţiune asupra secolului XX, îndeosebi după ce Carol al II-lea se urcă pe tronul României. Abuzurile, hoţiile, trădările faţă de interesul naţional ale lui au fost indiscutabile. Cu o aşa de mare putere în mâini el n-a făcut nimic în vederea pregătirii armatei. România, la acea vreme, era o ţară pândită, duşmanii săi neascunzându-şi intenţiile agresive, revizioniste. Se observa uşor că o nouă confruntare continentală era aproape. Şi totuşi, deşi avea toate mijloacele la dispoziţie, el a realizat în această direcţie mai mult decât nimic. Linia „Carol” de pe Nistru, pe care o invoca ca pe o linie „Maginot” românească, nu era decât o minciună ordinară. Fusese zgâriat pământul, pe ici-acolo, vreo jumătate de metru, şi gata, ruşii nu vor îndrăzni să ne atace! Făţărnicia lui Carol a fost una murdară. Nici nu se obosea să şi-o ascundă conştiinţei sale. Astfel, în ianuarie 1940, individul s-a gândit să petreacă Boboteaza la Chişinău, dând semnal ruşilor că nu ne e frică de ei. Gestul în sine a fost unul mai mult decât necesar. S-a organizat o paradă militară, iar zeci de mii de basarabeni au defilat şi l-au ovaţionat. Secătura fusese extrem de încântată de dragostea şi entuziasmul poporului. Doar că gestul lui Carol, cu toată parada militară, a fost unul de faţadă. Stând ore întregi la tribuna oficială, picioarele i-au îngheţat. Şi, ca să şi le dezmorţească şi să-şi facă poftă de mâncare la ospăţul ce îl aştepta la prefectură, s-a gândit să parcurgă distanţa dintre locul paradei militare şi prefectură, pe jos. Oamenii au înţeles gestul său ca unul de apropiere de ei, de curaj. De aici entuziasm şi mai mare. Iar lepra nu s-a ferit să noteze în „Jurnalul” său adevăratul motiv pentru care a mers, pe jos: frigul de la picioare, nevoia de mişcare, şi nu altceva.
Despre Carol al II-lea orice se poate spune numai că el însuşi a fost trădat nu se poate susţine. L-a trădat, desigur, Duduia, înşelându-1, cum am spus, cu aproape întreg anturajul său. Lilly Marcou a văzut altfel lucrurile. Susţine, într-o carte de un subiectivism grosolan, „Carol al II-lea, regele trădat”, exact contrariul stării reale de lucruri, plângându-i de milă. Îi înţeleg, dar nu-i aprob minciunile, judecăţile strâmbe. Nu poţi scrie decât de bine despre un individ care, deşi rege, s-a pus de bună voie sub papucul unei femei. Iar femeia cu pricina era din neamul ales, singurul neam ales de Dumnezeu pe pământ să ne călărească pe noi, toţi. Ei bine, pe acest rege „trădat” nici un şef de stat, după alungarea sa din ţară, nu mai dădea doi bani. Harry Truman notează, aiurea, cum i-a stricat o seară, la Rio de Janeiro, după al doilea război mondial, „fostul rege al României, Carol”, şi cum l-a ignorat, întorcându-i spatele, secăturii (aşa se exprimase el).
Noi, însă, nu suntem atenţi la trecut, la adevărurile lui ascunse şi mai puţin ascunse. Uităm, şi iertăm, repede, repede, tot şi toate. Nu înţelegem că dacă tolerăm la infinit celor ce ne „conduc” excese, trădări, minciuni, hoţii, ne sechestrăm propriul viitor. Şi că dacă tot continuăm aşa, dacă ne castrăm memoria nu vom avea nici un viitor. Vom avea, desigur, viitor, dar unul de slugi. Aşa vrem să fim, aşa am fost, un timp nepermis de lung, în raport cu cei ce ne-au condus: nişte slugi. Şi ne place să ne gudurăm pe lângă „marii” zilei. Iar un grec, fratele celei de-a doua soţii a lui Carol al II-lea, Elena, observând excesele unor membri ai Casei regale din România, se tot minuna de toleranţa noastră, declarând: „Dacă la noi, în Grecia, am fi comis măcar 10% abuzuri câte comit membrii Casei regale din România, am fi fost, cu toţii, puşi la zid şi împuşcaţi! ”.
Ei bine, acestui om fără nici o conştiinţă, acestui rege „trădat”, autorităţile române, acum, când un nou secol şi mileniu a început, i-au repatriat rămăşiţele pământeşti. I le-au adus în ţara lui „dragă”, „slujită” de el cu atâta demnitate şi onoare! Şi pentru ca să fim şi mai bine reconciliaţi cu trecutul recent, (tot ne-au reconciliat guvernanţii cu toţi şi toate), celui care n-a fost decât un laş şi un dezertor, la revenirea în patrie, i s-au dat onoruri militare! Armata română, în numele naţiunii, a dat onorul unui dezertor! ! ! Iar cinstitu-i trup, vorba cronicarului, era cât pe ce ca să fie aşezat în marea catedrală de la Curtea de Argeş. Numai că Dumnezeu n-a fost de acord cu atâta blasfemie. Şi individului i s-a găsit un loc de veci nu departe de cel al părinţilor săi, într-o capelă. Iar jumătatea sa ideală, moartă în 1977, a fost repatriată şi ea. Nu ştiu dacă şi ei, pentru „serviciile” aduse ţării, i s-au dat onoruri militare. Ştiu că nu a fost primită în capelă, fiind „despărţiţi” după moarte, de câteva sute de metri lungime.
Fragment din,, Ispita memoriei”,
Ed Axa, Botoşani 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu