Chiar dacă a trecut aproape un secol de la desfăşurarea primului război mondial, unii istorici încă se mai întreabă dacă ar fi fost posibil sau nu ca acest conflict să fie evitat. Desigur, în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-şi pot găsi locul probabilităţile decât ca joc imaginativ, ca ipoteză inutilă şi sterilă. S-a şi spus, de altfel, despre istoria contrafactuală, un adevăr elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu este mai inutil decât probabilităţile istorice” 1.
Presupunem greu, cu toate că avem acces la toate datele/determinările, cum şi de ce anume se produce un eveniment istoric. Fireşte, mă gândesc la evenimentul istoric cu caracter major, şi nicidecum la puzderia obositoare, frustrantă, de aşa-zise evenimente istorice nesemnificative. Unii istorici, profund ideologizaţi, au tot scris, în anii din urmă, despre „legile istoriei”, care, chipurile, existau în sine, doar cu scopul „nobil” de a întrona triumfător/ireversibil cea mai dreaptă dintre orânduiri: comunismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite „legi ale istoriei” pentru simplul fapt că ele nu există. Au existat (şi mai există, probabil), legi ale istoriei, doar în minţile îmbâcsite ale unor istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” 2 şi regimului criminal patronat de ea. O asemenea modalitate de a gândi istoria se scrie „în cimitirul aberaţiilor pseudoştiinţifice (... ) deoarece nu reuşeşte să sesizeze caracterul parţial şi limitat din punct de vedere istoric al oricărei înţelegeri... “ 3. Dacă nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebuie să oblige starea de fapt să se convertească în eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care, acumulând tendinţe diverse/divergente, explodează în eveniment: „fenomenele sociale sunt supuse mai degrabă unui determinism decât unor intenţii lucide “ 4. Cred, însă, că determinismul, la care am făcut trimitere, îl obligă pe om să participe la un alt fel de istorie, mult diferită faţă de aceea la care el participă de obicei, sau la care ar dori să participe. Iar la un alt fel de istorie omul participă forţat, obligat fiind să înţeleagă, să descopere că „aparţine unei colectivităţi ce participă la o istorie, comună mai multor colectivităţi” 5. Integrat unei colectivităţi, omul acceptă să se supună unor rigori, depăşindu-şi statutul de persoană particulară, înţelege, este obligat, la urma urmei, să se sacrifice pentru o cauză anume, deoarece „ individul care aparţine istoriei trebuie săşi asume riscul suprem “ 6. Iată un punct de vedere ce poate fi validat şi dintr-un alt unghi, complementar: „toate catastrofele ţin de normalitatea istoriei” 7, înţelegând prin asta catastrofa istorică intrinsecă destinului uman, colectivităţii umane, în ansamblul ei.
O astfel de catastrofă, care s-a abătut asupra Europei, în primul rând, şi apoi asupra întregii lumi, a constituit-o primul război mondial (1914-1918), Marele război, cum i se va spune de cei care i-au supravieţuit şi au scris despre el. Originile acestei catastrofe fără precedent nu pot fi puse doar pe seama „marilor puteri capitaliste care au declarat, în 1914, prima mare conflagraţie a secolului nostru, în scopul întăririi dominaţiei lor coloniale şi a reîmpărţirii sferelor de influenţă” 8, decât dacă eşti tributar unei maniere simpliste de a judeca lucrurile sau dacă, înregimentat ideologic, eşti sigur că „legile istoriei”, pe care ţi le-a pus în braţe Partidul, conduc spre explicaţii/finalităţi pe măsura acelor „legi”. O asemenea judecată istorică culpabilizează, în bloc, toate marile puteri, ca având vinovăţii egale, responsabilităţi identice, în declanşarea conflictului. Autorul citat nu voia să ştie că, în planul unor relaţii internaţionale tensionate, de mult conflictuale, poate fi aplicat un adevăr spus în Antichitate: „ ordinea nu e posibilă dacă e vorba de o mare mulţime “ 9, îndeosebi într-un timp în care deciziile au fost lăsate pe seama unor „pigmei ai gândirii care sunt politicienii” 10.
Începutul secolului al XX-lea, în plan istoric, târăşte, după sine, mari şi nerezolvate probleme ale veacului trecut. Cu toate că, se ştie, secolul al XIX-lea se consideră a fi fost secolul naţiunilor/naţionalităţilor, tocmai în Europa, continentul care încă domina lumea, existau la vremea aceea numeroase naţiuni captive unor imperii multinaţionale, autocrate. Dacă unele state europene îşi rezolvaseră problema naţională de decenii sau de secole, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii, polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii, etc. ) se aflau încă într-o situaţie dramatică, fiind nevoite să-şi încordeze energiile morale pentru a rezista politicii de deznaţionalizare/asimilare practicată cu cinism şi fără cruţare de stăpânitori (Austro-Ungaria şi Rusia, cele mai clasice exemple). Aşadar, veacul XIX, ca problematică, se prelungeşte până ce Primul Război Mondial se va declanşa, pentru ca, odată catastrofa încheiată, să rezolve (temporar, desigur), în sensul dreptăţii, aceeaşi veche/nouă problemă naţională. Dacă în secolul al XIX -lea fiecare popor îşi căuta cu tenacitate identitatea naţională dimensionându-şi-o după propriul potenţial sau după obiectivele avute în vedere, altele, favorizate de un destin istoric la care au trudit din greu, secole de-a rândul, vor depăşi naţionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l într-unul orientat înspre afară. Naţionalismele agresive au prins contururi accentuat negative la sfârşitul veacului al XIX-lea şi vor deveni şi mai agresive la începutul secolului al XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea peisajului diplomatic european, şi nu numai.
Desigur, confruntarea dintre marile puteri europene (iată o mostră de limbaj de lemn, de care nu pot scăpa) era provocată de lucruri concrete, precise: dominaţia continentului, controlul unor zone strategice vitale, extinderea sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/accesul la resurse de orice fel, supradimensionarea eului naţional în opoziţie cu cel al rivalului/vecinului, creşterea rolului „planificatorilor” militari în strategiile de durată ale unor state, etc. Înaintea Primului Război Mondial, Europa se plasa într-o poziţie de stăpână a lumii; nimic/nimeni nu putea să se compare cu forţa ei, cu gradul ei de civilizaţie; nici o altă parte a lumii nu putea să conteste sau să ridice pretenţii în faţa expansionismului european; nici o cultură, de oriunde, nu avea cum să-i stea alături, ca valoare şi expresie. În acei ani Europa, fără să o ştie, îşi trăia ultimii ani de glorie, cu toate că, pentru cine avea timp să fie atent la nuanţe, la belle époque avertiza, prin rafinamentul său obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei. Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/condiţionări, devenise inevitabilă, din cauza acelor naţionalisme exacerbate, majoritatea „orientate spre exterior” şi care vor declanşa, „între unele naţiuni şi altele, uri şi fobii” 11. Ajuns aici, nu pot să nu citez o spusă extrem de ageră, aparţinând lordului Acton: „Studiaţiprobleme, nu perioade” 12, considerând că, după ce germanii şi-au încheiat unificarea statală, la 1871, printr-un decisiv/victorios război cu rivala istorică, Franţa, au devenit cea mai grea problemă pentru Europa. Prin proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich (ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.
După unificare, Germania devenise, de departe, cel mai puternic stat european. În plină glorie, Germania lui Bismarck - iar după îndepărtarea acestuia, în 1888, de către Kaiserul Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmiană - uitase cu totul că, în istorie, „germanii obişnuiau să fie pregătiţi pentru înfrângere” (Curtius); cu atât mai mult erau dispuşi să fie atenţi la sfatul/îndemnul pe care li-l dăduse Fichte, la început de veac XIX, anume că poporul german are obligaţia definitorie de a fi poporul Umanităţii.
După unificarea sa rapidă, prin forţă, Germania îşi dezlănţuie energiile îndelung risipite, irosite, accelerându-şi evoluţia, printr-o dezvoltare fără precedent în plan industrial, tehnologic şi ştiinţific, ajungând, în pragul veacului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al lumii. Înfăptuirea unităţii germane comportă valenţe progresiste, pozitive, atât pentru germanii înşişi, cât şi pentru civilizaţia europeană, în ansamblu. Existenţa unui stat atât de puternic, mai puternic, dacă ne gândim la ce va urma, decât toate celelalte puteri europene la un loc, nu trebuia, în mod obligatoriu, să pericliteze ordinea europeană, aşa cum se manifesta/exista la sfârşitul perioadei „belle époque”. Numai că important, în acest caz, a devenit cine şi cum au condus Germania atunci, dacă obiectivele acestora puteau fi compatibile cu tipul de civilizaţie existent, dacă cei care conduceau destinele acestui colos acceptau, pe lângă răspunderile fireşti faţă de naţiunea germană, şi responsabilităţi nu doar europene, ci supranaţionale, etc. Judecând lucrurile din acest unghi, precum şi din perspectiva faptelor, tragem concluzia că, în Germania, tocmai atunci când îşi trăia anii de reală glorie, la cârmă s-a aflat exact cine nu trebuia să se afle. La fel, extrem de important pentru ce va urma se dovedeşte modul în care s-a realizat unitatea germană: prin forţă, finalitatea acestui proces fiind un stat naţional cu caracter imperial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea reprezenta un stat german unificat/centralizat, mi se pare a fi fost conştient Alexander von Humboldt care, dovedindu-se un acevărat profet, în prima jumătate a secolului XIX, prevestea ceea ce ar putea să se întâmple, după unificarea germană: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca Germania ca atare să se transforme într-un stat cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu poate dori, deoarece în zilele noastre se ştie ce merite notabile a obţinut naţiunea germană în cultura sa intelectuală şi ştiinţifică, chiar şi în absenţa vreunei proiecţii politice spre exterior, dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce efect ar putea avea o asemenea proiecţie asupra acestui aspect însuşi” 13. Caracterul premonitoriu al acestor aserţiuni este meritoriu, căci cu greu putea cineva emite asemenea predicţii, cu un secol înainte ca istoria însăşi să le valideze.
Şi totuşi, cu toate că Germania imperială se manifesta cu o atât de însemnată putere, conştientă în cel mai înalt grad de potenţialul său, politica mondială, spre care a împins-o Wilhelm al II-lea, au determinat-o să-şi caute aliaţi şi prieteni. După ce concertul politic european se destrămase, fiecare dintre marile puteri ale Europei şi-a căutat aliaţi compatibili în interese, constituindu-se, astfel, mari alianţe. Era limpede că nici o mare putere, de una singură, nu ar fi putut să-şi impună proiecţiile sale expansioniste, hegemonice; toate marile puteri erau conştiente de potenţialul de exprimare limitat de care dispuneau, în raport cu obiectivele urmărite. S-a ajuns, dacă vreţi, la crearea celor două mari alianţe, prin împletirea diferitelor naţionalisme, unele intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflată în conflict cu Imperiul britanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al Asiei Centrale), iar altele compatibile prin afinităţi rasial-culturale şi strategice (cazul Germaniei şi Austro-Ungariei).
Înainte ca primul Război Mondial să se fi declanşat, rivalitatea dintre puterile europene a impus constituirea a două mari alianţe politico-m ilitare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta). Prima s-a constituit, din iniţiativa lui Bismarck, la 1879, între Germania şi Austro-Ungaria, lor alăturându-se şi Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera şi România, în urma unui tratat secret, provocat, în primul rând, de „teama de Rusia” 14. Antanta s-a constituit, iniţial, din Anglia şi Franţa, prin acordul din 1904, extinsă fiind apoi, în 1907, în urma acordului cu Rusia. În anii ce au premers declanşării primului război mondial, relaţiile internaţionale au fost perturbate, periculos, de câteva crize politico-diplomatice: în 1905 şi 1906, cu prilejul opunerii Germaniei expansiunii Franţei în Maroc, criză rezolvată prin Conferinţa internaţională de la Algesiras (Spania), din 15 ianuarie - 7 aprilie 1906, ce dădea câştig de cauză Franţei, în rivalitatea franco-germană privind Marocul; criza bosniacă, declanşată de anexarea Bosniei - Herţegovina (1908) de către Austro - Ungaria (februarie-martie 1909); o nouă criză marocană, provocată de Wilhelm al II-lea (1888-1918), în iulie-august 1911; războaiele balcanice (1912-1913), care au adus foarte aproape de confruntare unele mari puteri (Rusia şi Austro-Ungaria) şi care nu reuşiseră decât parţial să rezolve gravele probleme naţionale existente, cu atât mai puţin reuşind procesul de unificare a statelor din zonă, în condiţiile în care Imperiul Habsburgic stăpânea, încă, întinse teritorii. Adăugăm, la acestea, mişcările minorităţilor naţionale din Balcani, eforturile unor naţiuni europene, înrobite, de a-şi schimba condiţia, în contrast cu „sentimentul marilor puteri europene de a fi ameninţate în integritatea lor naţională de către vecini - un sentiment deosebit de puternic în Germania - de vreme ce împăratul Wilhelm al II-lea se arăta convins că războiul era inevitabil pentru că Franţa îl dorea” 15. Se aştepta un pretext pentru ca războiul să poată fi declanşat, iar pretextul l-a constituit asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de Gavrilo Princip, un tânăr patriot sârb, dar supus austriac. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria consideră Serbia drept autoarea morală a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, faţă de aceasta, o poziţie de forţă, în ciuda faptului că atentatul „s-a săvârşit pe teritoriul austro-ungar” 16. Se înţelege, atentatul, în care şi-a pierdut viaţa moştenitorul tronului austro-ungar, a constituit pentru guvernul dublei monarhii un pretext de a intimida/lichida Serbia, aşa cum a şi spus-o, imediat după atentat, cancelarul austriac Berchtold, către premierul ungur, Istvan Tisza, anume, că are intenţia „de a profita de crima de la Sarajevo pentru a regla socotelile cu sârbii” 17. Implicarea directă a guvernului de la Belgrad, în atentat, n-a fost dovedită, cu toate că serviciile secrete sârbeşti, prin colonelul Dimitrievič, fără ştirea guvernului, i-au sprijinit pe atentatori. Aceştia aparţineau organizaţiei secrete, cu scopuri pansârbeşti, Naro Dnaia Obrana din Belgrad, şi care a fost sprijinită logistic de numitul colonel Dimitrievič. Gavrilo Princip, însă, aparţinea altei organizaţii secrete, Mlada Bosnia, afiliată altei organizaţiei secrete, Mâna Neagră, de la Belgrad. Princip era supus austriac şi nu sârb, iar punerea tragediei de la 28 iunie 1914 pe seama guvernului sârb, guvern absolvit de vină de însăşi comisarul austriac, Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului, a dus la concluzia: „Nu se cunoaşte un caz similar, ca un guvern să facă responsabil un alt guvern pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu atât mai puţin pentru o crimă pe teritoriul propriilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo “ 18.
În realitate, atât Austro-Ungaria, cât şi Germania, voiau, în vara anului 1914, războiul, aşa cum peste douăzeci şi cinci de ani, la 12 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, la întrebarea lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, „De fapt ce vreţi, Coridorul sau Dantzigul?” acesta i-a răspuns, cinic: „Mai mult decât atât, noi vrem războiul! “ 19. În amândouă cazurile, adică în declanşarea celor două războaie mondiale, în ciuda unor poziţii/argumente ce urmăresc să ne convingă de caracterul nedorit, accidental, al acestora, precum şi de lipsa de intenţii a Germaniei, în a le declanşa, în ciuda unor interpretări corecte, la limită, a documentelor probatoare, construcţia istoriografică în cauză nu se poate susţine cu temei. Astfel, de duritatea excesivă a ultimatumului austro-ungar înaintat Serbiei, la 23 iulie 1914, se face responsabil şi împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea.
Este limpede că a stabili vinovăţiile corecte, reale, în declanşarea catastrofei de la începutul veacului XX, nu este deloc o problemă simplă. Dar, la fel de sigur se poate susţine faptul că vinovăţia Puterilor Centrale, fondatoare a Triplicei, a fost mult mai accentuată decât a tuturor celorlalte mari puteri europene la un loc, şi aceasta în ciuda ipotezei că „nici unul dintre guvernele europene nu a premeditat războiul general” 20. În acest sens, lămuritoare poate fi şedinţa Consiliului de Coroană, al Germaniei, din 5 iulie 1914, de la Postdam, unde conducătorii celui de-al doilea Reich, în frunte cu Wilhelm al II-lea, precum şi cei ai Austro-Ungariei, au decis conţinutul ultimatumului înaintat Serbiei, conţinut definitivat la 14 iulie 1914, într-un alt Consiliu de Coroană. Ultimatumul a fost înaintat Serbiei la 23 iulie 1914. În ciuda clauzelor sale extrem de dure, guvernul sârb a dat un răspuns moderat, acceptându-le pe toate, cu excepţia celui care viza acceptarea de către guvernul sârb a poliţiei austro-ungare pe teritoriul sârb, în vederea urmăririi, identificării şi prinderii vinovaţilor de acţiuni „subversive” împotriva Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei - şi aceasta în situaţia în care Rusia îi oferise sprijin necondiţionat - Austro-Ungaria, împinsă de la spate de Germania, a refuzat orice reglementare diplomatică a crizei, declarând, la 28 iulie 1914, război, guvernului de la Belgrad. Cei doi şefi de guverne, von Berchtold şi respectiv contele Tisza, urmăreau, ca şi Hitler, în septembrie 1939, „ca războiul să fie unul de proporţii locale” 21. Nu vor fi necesare decât câteva zile pentru a-şi da seama că s-au înşelat, şi că se aflau în postura deloc comodă de a fi aprins vâlvătaia ce le va distruge, până la urmă, înseşi imperiile lor.
Şi fără ultimatumul trufaş, imoral în cel mai înalt grad, al Austro-Ungariei, conflictul s-ar fi declanşat, deoarece „ aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului Război Mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea catastrofei planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia” 22. Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adresată Serbiei, a obligat marile puteri europene să ia decizii tranşante, de mobilizare generală, făcând inutilă orice speranţă că războiul general ar mai putea fi evitat. La începutul lunii august, 1914, au urmat succesive declaraţii de război: Germania declară război Rusiei, la 1 august, iar, la 3 august, Franţei. La 4 august Imperiul britanic declară război Germaniei, pentru ca la 6 august Austro-Ungaria să declare război Rusiei. Tot pe 6 august 1914 Serbia declară război Germaniei, pe 7 august face acelaşi lucru şi Muntenegru. Peste câteva zile, la 11 august 1914, Franţa şi Anglia declară, şi ele, război, Austro-Ungariei. Vecina din sud a României, Bulgaria, la începutul războiului, în 6 septembrie 1914, încheie un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, alianţă de mult pregătită, iar în 1915 intră în război. Vor urma, la 1-3 noiembrie 1914, declaraţiile de război ale statelor membre ale Antantei (Rusia, Anglia, Serbia, Franţa) adresate Turciei, al cărei sultan, Mohamed al V-lea, crezându-se în plin ev mediu, îşi chema poporul la Jihad!
Nimeni, niciunul dintre conducătorii statelor care au intrat în conflict, nu credea că războiul început ar fi putut dura mai mult de câteva luni. Statul Major austro-ungar, în ton cu aroganţa diplomaţiei vienezo-budapestane, aprecia că îi vor fi necesare doar 3 (trei) săptămâni pentru a zdrobi Serbia! Vor reuşi să o înfrângă nu în 3 săptămâni, ci în 2 ani, şi aceasta după ce vor suferi înfrângeri severe, repetate, şi doar pentru că vor fi ajutaţi de germani şi bulgari. La fel, germanii erau siguri că în cel mult 4-5 luni vor reuşi să anihileze armata franceză, conform planului Schlieffen (elaborat de feldmare şalul Moltke, şi care urmărea încercuirea şi distrugerea armatei franceze, printr-un gigantic Cannae). Ruşii, care, spre surprinderea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi-au mobilizat armatele relativ repede, în ciuda dificultăţilor imense provocate de o logistică precară, erau şi ei, siguri, de o victorie rapidă. Şi totuşi, au existat avertismente cu privire la caracterul special al unui război în secolul XX, avertismente, evident, neluate în seamă. Aşa, nepotul feldmareşalului Moltke îl avertizase pe Wilhelm al II-lea, în 1906, că viitorul război. dacă va fi declanşat, „vafi un război naţional care nu va fi câştigat printr-o bătălie decisivă, ci după o lungă şi obositoare luptă, cu o ţară care nu va fi învinsă până ce nu va fi zdrobită întreaga ei forţă naţională (Moltke făcea trimitere la Franţa - n. n. ), un război care va epuiza la extrem propriul nostru popor, chiar dacă vom fi victorioşi “ 23.
Oricât ar părea de ciudat, Primul Război Mondial a început într-o notă de uşurare generală, iar entuziasmul multora, că războiul începuse, se manifesta din plin. Aşteptările tuturor, cu privire la durata conflictului declanşat în vara anului 1914, vor fi date peste cap, în mod dramatic. În acest caz a cântărit decisiv faptul că „politica externă abdicase în favoarea strategiei militare “ 24, iar aceasta, odată elaborată şi pornită, devenise autonomă, punând în mişcare „maşinăria Judecăţii de Apoi militare “ 25.
La începutul războiului, Germania declanşează ofensiva în vest, la începutul lui august 1914, încălcând, după o sută de ani, neutralitatea Belgiei, conform planului îndelung elaborat de Statul Major German, planul Schlieffen, plan ce urmărea o puternică şi nimicitoare ofensivă împotriva Franţei, de-a lungul Canalului Mânecii, ofensivă care trebuia să ducă, în viziunea strategilor militari germani, la încercuirea şi distrugerea armatei franceze. Siguranţa, în reuşita acestui plan, devenise lege, pentru germani, de vreme ce, atunci când cardinalul belgian Mercier reproşase generalului von Bissing încălcarea neutralităţii ţării sale şi distrugerea unor vechi centre urbane (Gand, Bruges), acesta îi răspunde cinic: „Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria “ 26.
Şi totuşi, speranţa Germaniei într-o victorie rapidă, împotriva Franţei, va fi spulberată de extraordinara tenacitate a armatei franceze, care reuşeşte să reziste, e adevărat, la limită, formidabilei presiuni germane, şi aceasta în pofida „celei mai minuţios pregătite ofensive militare din istorie “ 27.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu