23 August 1944 : o zi neagră în istoria României-partea a III-a

Mă văd obligat sa revin cu alte câteva dovezi, poziţii ale unor personalităţi evreieşti din ţară si străinătate, care judecă cu dreaptă măsură, fără patimă, soarta evreilor sub regimul Antonescu. Înainte, însă, am să fac o precizare: dacă s-a ajuns până acolo că se vorbeşte despre un holocaust românesc, faptul nu este de dată recentă, ci chiar din zilele războiului. Acest lucru îl datorăm propagandei mincinoase plătită si instigată de lobby-ul unguresc din SUA, şi care punea totul pe seama României. Ideea a fost preluată de evreii comunişti si transformată într-un leitmotiv care va duce la rezultatul pe care îl ştim. În timp ce eram si încă suntem acuzaţi de exterminarea evreilor, zeci de mii de evrei scăpau de la moarte sigură refugiindu-se din Ungaria lui Horthy în România lui Antonescu, unde primeau adăpost fiind trataţi ca refugiaţi politici. Despre salvarea de către români, a evreilor, din mâinile ungurilor, se mai vorbeşte doar de cei cărora patima şi trufia minciunii nu Ie-a întunecat dreapta judecată. Unul. dintre ei este Oliver LUSTIG supravieţuitor al Auschwitzului, şi care, de decenii bune, denunţă crimele comise de germani şi unguri împotriva neamului său. Scrie acest bărbat nobil: „Dr. Israel Gutman din Israel arată că planurile naziste de a-i deporta pe evreii din România în lagărele de concentrare din Polonia au întâmpinat o opoziţie energică din partea poporului român si a autorităţilor româneşti, inclusiv a guvernului şi a „dictatorului” Antonescu. Această rezistenţă este factorul care a salvat majoritatea evreilor români... Este nedrept, este inadmisibil să pui pe acelaşi plan soarta evreilor din Ungaria, despre care cunoscutul istoric american Randolph BRAHMS spunea că: „au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent, prin cea mai crâncenă deportare si cel mai nemilos program de masacrare întâlnit în timpul războiului”, cu cea a evreilor din România, ţară care, apreciază acelaşi istoric, a reprezentat: „o oază, un liman pentru refugiaţii evrei din Ungaria”. De altfel, dacă România lui Antonescu s-ar fi aliniat „soluţiei finale” naziste, nu ar mai fi fost cine să-l acuze de holocaust pe Antonescu...

Dar ceea ce nu s-a spus de nimeni este faptul că deportarea evreilor nu a căzut din senin, nu a fost rezultatul unui plan premeditat de statul român, ca expresie a unei politici rasiale de sorginte nazistă. Fără crimele evreilor din vara anului 1940 precum şi ale celor din primul an de ocupaţie sovietică, înfăptuite împotriva a sute de mii de români, nu ar fi existat nici deportarea evreilor şi nici Transnistria. De aici pleacă toată ticăloşia: se vorbeşte despre soarta evreilor din Transnistria ca despre o nenorocire neprovocată, fără nici o vină proprie, apoi, şi mai grav, se extinde judecata cu privire la tratamentul aplicat evreilor din Transnistria asupra întregii Românii antonesciene. Absenţa discernământului în această problemă nu vine dintr-o insuficientă cunoaştere a faptelor, ci dintr-o premeditare fără echivoc, ură, dispreţ faţă de neamul românesc. A devenit o obişnuinţă să se pună în cârca românilor tot felul de blestemăţii, deoarece se ştie că nu există reacţie.

La începutul anilor '90 s-a bucurat de toate premiile din lume filmul „Lista lui Schindler”, film bazat pe fapte reale şi care ne-a emoţionat prin omenia unui industriaş german care salvează de la moarte câteva sute de evrei. Ceea ce nu se ştie sau nu vrea să se ştie, este faptul că, în România lui Antonescu, au existat mii de „liste ale lui Schindler”, cu sute de mii de oameni salvaţi de le moarte sigură. Aşa este cazul lui Cornel Dumitrescu care, cu ştiinţa lui Antonescu şi a Casei Regale, salvează viaţa a 4 000 de evrei din Cernăuţi, punându.i să muncească la fabricile sale de textile, motivându-şi gestul, faţă de germani, că aceşti evrei lucrau pentru armata română. (vezi Paul Goma, Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi Evreii, eseu, varianta 11 martie 2004, ediţie îngrijită de Flori Stănescu, studiu şi index de Mircea Stănescu, Editura Vremea, XXI, Iaşi, 2004, pp. 173-174.) Oskar Schindler a salvat 1 000 de evrei, Cornel Dumitrescu, din Cernăuţi, 4 000. Despre primul, ştie o întreagă planetă dar despre Cornel Dumitrescu nu se suflă, de către evrei, nici un cuvânt… Despre acest adevăr ar trebui să scriem şi să vorbim noi, să-l impunem lumii civilizate, să arătăm omenia acestui popor şi nu să decretăm un „holocaust românesc” pentru că aşa ni se cere. Am s-o repet mereu: românii trebuie să-şi asume propria istorie, oricum ar fi ea, dar numai în măsura în care este cunoscută aşa cum trebuie pe bază de docu­mente.

Dau un ultim exemplu prin care, negru pe alb, se neagă existenţa vreunui holocaust românesc. Cuvintele aparţin lui Alexandru Safran, lider marcant al evreilor din România lui Antonescu, cel mai în măsură să-l judece pe acesta şi regimul său: „În timpul regimului nazist, noi, evreii din România, am fost oprimaţi, persecutaţi, chinuiţi. Dar nu am uitat că în acele vremuri de grea restrişte... adesea simţeam o suflare mângâietoare, de compasiune, de vindecare chiar... Evreii din Ardealul de Nord, de sub ocupaţia maghiară, nu au avut acest noroc... Ei, săracii, au fost trimişi cu cruzime la Auschwitz. Şi puţinii evrei din Ardealul de Nord care au reuşit să scape de deportarea la Auschwitz au fost salvaţi datorită simţurilor nobile ale profesorului Raul Şorban. Da, domnule Şorban, şi activităţii bine plănuite, mărinimoase şi salvatoare a prietenilor dumitale Ie-o datorăm. V-aţi străduit să permiteţi acelor evrei să treacă în partea noastră de Românie, şi, de aici, din acest sanctuar salvator, să treacă în ţara Sfântă. Deci din acest punct de vedere al deportării evreilor în Polonia, România se află în rândul acelor puţine ţări europene care, ocupate fiind de armatele naziste,... nu şi-au trimis fiii de origine evreiască să piară de gaz şi flăcări la Auschwitz. Mă rog la Dumnezeu să binecuvânteze din belşug frumoasa ţară a României şi bunul şi dragul popor român. “ (Cuvântare ţinută în Senatul României, 28 martie 1995). Iar eu mă rog la Dumnezeu să-l ţină de-a dreapta SA pe Alexandru Şafran, pentru că bun, şi drept, şi cinstit a fost cu ţara sa şi a mea, cu poporul său şi al meu, pentru că nu s-a aliat cu mincinoşii împotriva binefăcătorului său.

Spuneam că Antonescu nu trebuie judecat doar după politica sa faţă de evrei. Antonescu pentru români rămâne omul care a lichidat Garda de Fier, scoţând-o definitiv din politica românească. După rebeliune, mii de legionari au fost închişi, puţini câţi au supravieţuit, fiind eliberaţi prin amnistia din 1964. Antonescu pentru români rămâne omul care a eliberat de sub ocupaţie sovietică Basarabia şi Nordul Bucovinei, cel care nu s-a împăcat niciodată cu pierderea unei jumătăţi din Ardeal (documentele păstrate sunt grăitoare în acest sens) de către România, afirmând: „nu va fi pace în Europa atâta timp cât nu i se va face dreptate poporului român”.

Iată de ce, şi pentru ce, este o ruşine insuportabilă că am dat jos statuile lui Antonescu: ele meritau şi merită să fie ridicate în memoria unui conducător care şi-a iubit cu patimă ţara şi poporul, pe care l-a slujit cu loialitate şi pricepere, care a întregit ţara în hotarele ei vechi şi drepte, şi pentru că a luptat împotriva bestiei comuniste distrugătoare de civilizaţie. Pentru mine este insuportabil că acestui om nefericit i se refuză, chiar şi după moarte, o judecată dreaptă, că ni se interzice nouă, românilor, să-l aşezăm acolo unde li este, cu adevărat, locul: printre eroii şi martirii neamului românesc. Călcând în picioare cu atâta uşurinţă şi vinovăţie memoria lui Antonescu, aruncăm cu noroi blestemat şi peste sutele de mii de români care au suferit, s-au jertfit pentru ca ţara să fie întreagă, iar drepturile noastre să fie respectate.

Să revin, însă, la drama de la 23 augustl944. Se tot scrie/spune că factorii politici din România au „negociat” înainte de această zi fatidică, un armistiţiu cu aliaţii. Nu este locul unde să abordăm această chestiune în toată complexitatea sa. Trebuie să subliniez că aceste aşa - zise negocieri nu au dus la nici un rezultat (cu excepţia acelor purtate de Antonescu la Stockholm). Eşecul ieşirii României din războiul cu ruşii se explică prin faptul că, la Casablanca, în ianuarie 1943, Roosvelt şi Churchill au lansat ideea capitulării necondiţionate a Germaniei naziste şi a aliaţilor. Fără această idee a capitulării necondiţionate, unii istorici cred că al treilea Reich ar fi căzut încă din l943. Aşa că României, la Cairo, în aprilie l944, nu i s-a oferit un armistiţiu, ci o capitulare necondiţionată. Stalin şi Molotov i-au oferit lui Antonescu condiţii mai bune pentru ieşirea din război, dar iniţiativa lui Antonescu a fost sabotată de camarila din jurul regelui Mihai (Grigore Niculescu-Buzeşti, loan Mocioni-Stârcea etc).

Ruşii au oferit lui Antonescu, la 3 iunie 1944, condiţii mai bune decât cele de la Cairo (o zonă liberă, ferită de ocupaţia sovietică, unde să-şi desfăşoare activităţile guvernul român, 15 zile la dispoziţie trupelor germane să se retragă din România, o reducere a sumei reparaţiilor de război către Uniunea Sovietică). Antonescu nu avea deloc încredere în ruşi, ca unul care îi cunoştea bine. A vrut să asocieze condiţiilor oferite de Moscova o garanţie a puterilor anglo-saxone. Or, cum puteau acestea să ofere garanţii României când, la Teheran, în noiembrie 1943, acceptaseră să lase jumătate din Europa în mâinile lui Stalin? Antonescu ezita să iasă din război, în vara lui 1944, deoarece nu-si putea asuma responsabilitatea, în faţa posterităţii, cedării către Rusia comunistă a teritoriilor noastre din Nord-Est. Nu pentru că şi-ar fi încălcat cuvântul faţă de Hitler nu a ieşit Antonescu din război, ci pentru că ar fi fost nevoit să accepte pierderea de teritorii româneşti. Alţii, mult mai târziu, nu au avut nici o mustrare de conştiinţă în a trăda/înstrăina pământurile noastre. În acest sens el va solicita liderilor aşa -zisei „opoziţii unite” o scrisoare de garanţie, prin care, luliu Maniu, C. I. C. Brătianu ş. a. ar fi declarat că sunt de acord cu cedarea Basarabiei.

Pentru că toată lumea era convinsă că doar Antonescu poate să scoată România din război, atunci, în vara lui 1944, toţi îl presau să facă acest lucru. Antonescu nu credea că anglo-americanii au deschis porţile Europei lui Stalin şi nu avea de unde să ştie că soarta României fusese pecetluită. Antonescu tot solicita o debarcare anglo-americană pe plajele noastre neştiind că aliaţii s-au folosit de acest plan (debarcarea în Balcani) doar pentru a ne forţa mâna ca să o rupem cu Germania (caz în care ţara ar fi fost ocupată de Germania) şi a ascunde locul deschiderii celui de-al treilea front în Europa. Un alt fapt negativ: negocierile purtate cu aliaţii nu au fost purtate, la unison, ci separat. Oamenii lui Niculescu-Buzeşti au sabotat încheierea armistiţiului cu ruşii, la Stockholm, ei fiind anglofili şi nemaiţinând cont de nimic decât de interesele lor de grup... “ Ce a fost mai grav şi cu consecinţe incalculabile, a fost rolul jucat de o clică de funcţionari ai Externelor sub conducerea lui Niculescu-Buzeşti” (N. Baciu, Agonia României, 1944-1948, pag. 48.). E adevărat, ruşii au fost de acord să accepte anumite clauze ale armistiţiului negociat cu Antonescu, dar se pune întrebarea dacă URSS le-ar fi respectat. Se ştie, întrebarea este pur retorică.

Vorbeam de absenţa unei solidarităţi româneşti în jurul lui Antonescu atunci când se negocia cu aliaţii soarta României. Una din cauzele care au dus direct la catastrofa de la 23 august 1944 poate fi identificată tocmai în acest fapt. Mulţi voiau atunci să „salveze” România. Unii dintre ei, mari vinovaţi de prăbuşirea sa din 1940 (Carol al ll-lea, Gh. Tătărăscu). Occidentul nu ne-a uitat, ci ne-a trădat fără scrupule, ne-a vândut celui mai mare duşman al nostru. Iar faptul nu s-a petrecut deoarece URSS se „afla în situaţia de a impune unilateral controlul politic sovietic asupra restului Europei de Est” (Henry Kissinger, Diplomaţia, pag 361.), ci pentru că s-a pus în practică un plan demult conceput. Abandonarea unei jumătăţi din Europa Uniunii Sovietice constituia un plan bine ticluit de Roosvelt cu mult înaintea începerii celui de-al doilea război mondial:,, Obiectivele de pace şi de război ale lui Roosvelt, împărtăşite cardi­nalului Spellman încă de la începutul lunii septembrie l943 -deci înainte de conferinţa de la Teheran-corespundeau aproape în întregime cu obiectivele de război şi de pace ale lui Stalin (Dr. Dirk Bavendamm, Drumul lui Roosvelt către război). Greu îţi vine să suporţi eufemisme de genul „iluzii pierdute” când ştii că este vorba de distrugerea vieţilor a zeci de milioane de oameni sau formulări aidoma celeia lui Kissinger ce ascund o cu totul altă realitate: „confruntată cu comunismul, Yalta face prima breşă în două bastioane considerate până atunci inexpugnabile: solidaritatea marilor democraţii şi fidelitatea americană în prietenie”. (Arthur Conte, Yalta sau împărţirea lumii, pag. 313.) Dar breşa de care vorbeşte Conte se constituie, la rândul ei, într-un alt eufemism atrăgător. Adevărul fusese spus chiar atunci când tragedia se afla în toi, de trimisul personal al lui Roosvelt, Harry HOPKINS, pe lângă Stalin: „în realitate lucrul cu care ne-am confruntat a fost o invazie barbară în Europa.“ (C. GARDNER, Sferele de influenţă. Împărţirea Europei de către marile puteri la Munchen şi Yalta, pag., 323. ).

Dacă tot am menţionat de Yalta, este bine să se ştie că această conferinţă a liderilor celor trei Mari Puteri, în Crimeea, din februarie 1945, nu are nimic de-a face cu aşa-zisa „vânzare a României”. Soarta României fusese decisă în 1943 (Teheran) şi în iunie-octombrie 1944 de către Stalin şi Churchill. La Yalta, ţara noastră este menţionată fugitiv, doar o dată, la secţiunea XI, punct unde se vorbeşte de ”instalaţiile petroliere din România” (A. Conte, op. cit., pag. 307.). Au mai fost prezenţi românii, la Yalta, şi cu trenul regal al lui Carol al ll-lea (capturat de ruşi) care-i oferă trimisului lui Roosvelt pe lângă Stalin şi fiului său Bob, „tot confortul”. Aşadar, pentru anglo-americani, din fosta prietenă şi aliată de decenii bune, România, nu-i mai interesa decât cum să-şi salveze „instalaţiile petroliere” din Valea Prahovei.

În vara lui 1944 doi dintre cei mai mari vinovaţi de prăbuşirea României la 1940, Carol al ll-lea şi Gh. Tătărăscu, devin foarte preo­cupaţi de soarta ţării. Fosta lui slugă, Tătărăscu, îl anunţa pe rege, care îşi găsise refugiul în Mexic „că este cazul să îşi pună in joc talentele pentru salvarea României”. Carol al ll-lea îl contactează pe ambasadorul URSS din Mexic, Umanski şi, beneficiind şi de sprijinul francmasoneriei (prin Eduard Beneş), trezeşte interesul sovieticilor. După ce ruşii au ocupat Nord-Estul ţării, în aprilie 1944, Carol al ll-lea şi fosta sa slugă erau gata să meargă pe teritoriul ocupat de aceştia (la Botoşani) pentru a forma un guvern la dispoziţia acestora.

Toate condiţiile puse de ruşi, mult mai grele decât cele oferite lui Antonescu, au fost acceptate, fără murmur, de regele-sperjur (de menţionat că regele acceptase pretenţia ruşilor de a dizolva Armata Română). Trebuie reţinut că o potenţială ieşire din războiul cu Naţiunile Unite a României era negociată din mai multe părţi. Ruşii văzând cât de mulţi se înghesuie să le pupe mâna, şi-au pierdut interesul pentru finalizarea discuţiilor cu Antonescu. Ei au tăcut de la 3 iunie 1944, cum au tăcut şi puterile vestice după 6 iunie 1944. În schimb, au chemat o delegaţie românească condusă de Gh. Tătărăscu, la Moscova, pentru a discuta condiţiile ieşirii României din război, printr-o telegramă datată 28 iulie 1944. Telegrama a fost ascunsă de Niculescu-Buzeşti (omul negru de la 23 august 1944). Oricum, s-ar părea că aceasta a fost cea mai serioasă posibilitate de a ieşi din război prin negocieri directe cu URSS, dar a fost irosită de un om al regelui Mihai.

Se înţelege, în august 1944 situaţia României era dramatică. Ea se va agrava şi mai mult după ce ruşii reuşesc să spargă frontul româno-german, la 20 august. Antonescu era cel mai convins că trebuie să pună capăt războiului, dar prin negocieri şi nu prin capitulare necondiţionată. Pe 22 august 1944 era decis să rupă alianţa cu Hitler şi să semneze armistiţiul. Mihai Antonescu primise ordin să meargă la Cairo, în 24 august, pentru a-l semna. Mareşalul nu vroia să întoarcă armele împotriva Germaniei, armata acesteia primind dreptul de a se retrage. Se dorea o ieşire din război după modelul Finlandei, care tocmai atunci se dezangaja de al III-lea Reich. Cu aceste condiţii fuseseră de acord şi ruşii în 1944. Problema se punea în alţi termeni acum: frontul era spart. Din acest motiv, Antonescu era hotărât să construiască o nouă linie de apărare pe Carpaţii Orientali, Siretul inferior-Focşani-Galaţi.

Cu frontul stabilizat, Antonescu putea să semneze ieşirea României din război, în condiţiile negociate şi acceptate de Stalin cu ceva vreme în urmă. De altfel, România nu era deloc la capătul puterilor. Ea dispunea, în interior, de o armată intactă de un milion de oameni. Luând aceste hotărâri capitale, Antonescu l-a anunţat pe rege că va veni să-i facă o vizită pentru a-l pune în temă cu situaţia generală. Aşadar, nu regele l-a chemat pe Antonescu la palat, ci el s-a dus acolo. Faptul e dovedit, iar dacă Mihai susţine contrariul, minte cu obrăznicie: „L-am convocat pe Antonescu după-amiază, pentru orele patru” (M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, pag. 20.). Nu poţi să nu te întrebi de ce ascunde adevărul Mihai? Şi dacă te întrebi, trebuie să cauţi/găseşti răspunsuri. Mihai este contrazis de toată lumea, cu excepţia oamenilor săi. Aşa, „mareşalul nu a fost chemat la palat ci el a cerut audienţă regelui”; la fel: „se primeşte telefonul mareşalului la ora 10, dimineaţa, solicitând audienţa pentru ora 4 p. m. “ (C. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, vol. II, pag. 214.). Acelaşi adevăr îl regăsim şi într-o altă carte de mare valoare: “ cei doi Antoneşti avură iniţiativa să solicite regelui Mihai audienţe separate pentru după-amiaza respectivă” (Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol I, pp. 237-238.).

Camarila regală în acord cu liderii politici ai Opoziţiei Unite (I. Maniu, C. I. C. Brătianu, C-tin Titel Petrescu, L. Pătrăşcanu) hotărâseră înlăturarea de la putere a lui Antonescu pentru ziua de 26 august 1944, doar dacă acesta ar fi refuzat să accepte ieşirea din război.

Ei stabiliseră ca în acea zi să-i dea un ultimatum lui Antonescu în scopul încetării războiului cu Naţiunile Unite. Dar camarila regală a hotărât altfel. Dându-şi seama că Antonescu, invitându-se la palatul regal, le cade în mână, nu au ţinut cont de interesele României, ares-tându-l. Arestarea lui Ion Antonescu la 23 august l944 se constituie într-un act de o gravitate unică. Prin oamenii săi, regele, în acea audienţă, a bâiguit vreo două vorbe în sensul că ar trebui încheiat armistiţiul.

Antonescu dorea armistiţiul mai mult ca oricine, dar dorea să se semneze mai întâi un act şi apoi să se producă dezangajarea de Germania. La 23 august 1944, cu armatele sovietice în plină ofensivă, nu se putea semna nimic. Mareşalul vroia să oprească înaintarea ruşilor pe linia cunoscută şi apoi să iasă din război. În aceeaşi zi de 23 august, dimineaţa, într-o şedinţă a guvernului, Antonescu a decis să-l trimită la Cairo pe Mihai Antonescu pentru a semna actul ieşirii din război. Arestându-l pe Antonescu, camarila regală a comis o eroare politică majoră. Regele-o jucărie în mâinile unor politicieni versaţi şi fără scrupule, a dat ordinul să fie arestat Antonescu. Indivizii din jurul regelui nu au vrut să-l lase pe Antonescu să semneze armistiţiul cu ruşii, pentru că, atunci, oricât de ciudat ar părea,. acesta şi-ar fi menţinut poziţia şi ar fi devenit, ca şi Manerheim în Finlanda, un salvator. Ei au „salvat” naţiunea printr-o capitulare necondiţionată, care, mai adaugă alte file negre la alte capitole ale României.

23 august 1944 va rămâne o zi neagră în istoria României doar şi prin faptul că statul român a capitulat necondiţionat. Trebuie să înţelegem că atunci când te predai fără condiţii, pierzi din drepturile tale, te dezonorezi.

Vorbeam mai sus despre diversiunea prin care a fost manipulată naţiunea română în august 1944. Autorii actului vorbeau de armistiţiu în loc de capitulare necondiţionată. Iar urmările se vor năpusti peste poporul român cu iuţeală: peste 160. 000 de soldaţi şi ofiţeri români sunt luaţi prizonieri de noul „aliat”, pierdem definitiv provinciile din Est, abandonăm baza juridică şi morală a apărării drepturilor României, ruşii ne ocupă ţara tratând-o nu ca pe un aliat, ci ca învinsă, creând premisele unui jaf fără precedent în istoria universală. Lovitura pripită de palat şi mai ales, declaraţia regelui prin care ordona: „din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatelor sovietice”, au dat peste cap tot efortul strategic al celor de la Marele Stat Major.

Prin capitularea României în august 1944, Germania a primit o lovitură mortală: pierde sursa principală de petrol pentru armatele sale, pierde controlul asupra întregii Peninsule Balcanice. Iar noi, capitu­lând în faţa ruşilor, ne lăudăm că am scurtat războiul cu şase luni, ca şi cum am fi beneficiat de roadele unei dulci victorii! Insă nu ne putem sustrage întrebării: „cui a folosit capitularea necondiţionată a Ro­mâniei în 1944?” Evident, întrebarea e superfluă, iar răspunsul unul singur: URSS prin ieşirea ţării noastre din luptă a făcut „cea mai mare translaţie de fronturi din istorie” (C. Kiriţescu, op. cit. ), ajungând fără luptă la porţile Europei Centrale.

Sunt de aceeaşi părere cu feldmareşalul britanic Allan BROOKE, care, în memoriile sale, susţine ideea că prin capitularea sa, România a deschis larg porţile, contribuind, fără să vrea, la ocuparea unei însemnate părţi a Europei de ruşi. Fără 23 august 1944, şi cu o rezistenţă românească îndelungată, ruşii ar fi bătut pasul pe loc, iar anglo-americanii ar fi ajuns spre răsăritul Europei, ferind popoarele din acest spaţiu de tragedia care a urmat.

Poate fi o simplă ipoteză, dar, cine ştie dacă o luptă până la sfârşit nu ar fi creat alte condiţii politice pentru România, iar Churchill s-ar fi răzgândit cu privire la procentajele sale. De reţinut: târgul procentajelor (9 X 1944) de la Moscova s-a petrecut în condiţiile în care ruşii ocupaseră, deja, în întregime România; cu alte cuvinte Churchill cedează ceea ce ruşii stăpâneau.

După lovitura de palat/stat, eroii ei s-au grăbit să semneze, la CAIRO, armistiţiul negociat de atâta vreme. Ce armistiţiu mai putea fi semnat după ce ai capitulat? Ca urmare, ruşii i-au chemat pe români la Moscova, impunându-le nu un armistiţiu, ci un dictat.

De ce cred că 23 august 1944 rămâne un reper negativ? lată de ce: ieşind din luptă fără un acord semnat cu foştii duşmani, ne-am pus în întregime la dispoziţia sovieticilor; refuzând să credem că „nici o înfrângere nu este mai ireparabilă decât pierderea onoarei. “ (Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, pag. 338.). În timp ce Armata Română izgonea prin luptă trupele germane, ruşii ne-au ocupat ţara, trâmbiţând peste tot că ne-au eliberat! Ziua aceasta este nefastă deoarece reprezintă sfârşitul unui tip de istorie şi începutul alteia prin care tot ce aveam noi bun în noi s-a distrus. Ziua aceasta trebuie să rămână neagră pentru că prin actul de atunci, pentru 5 decenii România încetează să mai fie un stat independent. Cei care au „salvat” naţiunea română la 23 august 1944, au contribuit, fără s-o dorească, la autosuspendarea statului român.

Drept „mulţumire” că le-am oferit la picioare o mare parte a Europei, ruşii ne-au impus cel mai sălbatic dictat din istoria noastră (12/13 septembrie 1944, Moscova) şi, în ciuda faptului că i -am ajutat să câştige războiul, ne-au refuzat statutul de ţară cobeligerantă la sfârşitul acestuia.

Regele Mihai susţine că în acea zi simţise peste el mâna lui Dum­nezeu. Greu de crezut că cineva, după decenii, poate să aprecieze un asemenea dezastru, ca semn al graţiei divine. Iar dacă susţine aşa ceva, atunci este un imbecil ordinar, o minte îmbâcsită, un inconştient, căci, , atunci când poporul tău cade în robie, indiferent cine eşti, trebuie să lupţi împotriva stării de fapt. Mă întreb: unde vede „marele” rege Mihai mâna lui Dumnezeu în acea zi? În faptul că după ce îşi exercită timp de câteva ore funcţia de sef al statului, o abandonează şi fuge ca un laş din faţa ruşilor, punându-se la adăpost în munţii Carpaţi? Sau în faptul (de o josnicie greu de egalat) că Antonescu a fost predat ruşilor?

Cred că nu există om care să nu găsească motivaţii pentru gesturi dezonorante. Aşa şi regele Miha se disculpă, spunând că nu are nici o vină în predarea lui Antonescu liderului comunist Bodnăraş: _„Eu am plecat din Bucureşti pe la ora două, două şi ceva-iar Bodnăraş şi cu oamenii lui au pus mâna pe Antonescu pe la 4 dimineaţa”. (M. Ciobanu, op. cit., pag. 28.). Se observă cu uşurinţă cum se spală pe mâini de orice vină Mihai. Numai că palatul regal era reşedinţa şefului statului român şi al armatei şi nu un grajd oarecare unde intra şi ieşea oricine voia. Predându-l pe Antonescu ruşilor, indivizii respectivi, în frunte cu „capul oştirii”, au călcat în picioare sacrificiile sutelor de mii de eroi români de pe frontul de Est.

Dacă înţelegi că, orice ai face, tot cazi în prăpastie (cazul României la 1944), că neamul tău a intrat în sclavie şi cu contribuţia ta, ai de­cenţa să nu ridici paharul toastând în onoarea stăpânului. Se înţelege, nu-i arunc nici o vină lui Mihai pentru comunizarea României, aşa cum o fac unii. Pe lângă faptul că este coautor al tragediei de la 23 august 1944, atunci când a înţeles că neamul său a căzut în robia rusească, trebuia să refuze tinicheaua cu care l-a decorat Stalin (ordinul,, Victoria”, ce ironie)! -cum a procedat Avram Iancu cu decoraţiile austriacului Frantz Joseph, la 1852.

Sunt obligat să mă opresc şi să-mi cer iertare pentru lipsa de acurateţe şi limpezime în tratarea subiectului. Şi asta deoarece simt cum tremură inima în mine de furie şi de revoltă împotriva acelora ce vor să sărbătorească 60 de ani de la actul de la 23 august 1944 ca pe un eveniment major, pozitiv din trecutul nostru istoric.

În fond, indivizii de azi, în frunte cu Ion Iliescu, sunt urmaşii acelora pe care ocupantul sovietic i-a impus la putere în România acelor ani. Şi de atunci, când împreună cu ruşii au confiscat soarta poporului român, ei nu s-au mai dat jos de pe grumazul nostru. Ei bine, dacă tot sărbătoresc ei „eliberarea” de la 23 august 1944, îi sfătuiesc să nu uite că, peste câteva luni (7), se împlinesc tot atâţia ani de la 6 martie 1945, când în România „s-a instaurat primul guvern cu adevărat democratic din istoria noastră”. Sictir!