luni, 26 martie 2012

23 August 1944 : o zi neagră în istoria României-partea a II-a

Nimic mai dificil de abordat decât chestiunea în cauză, îndeo­sebi în actuala conjunctură internaţională, când, dacă singurul centru de putere mondial hotărăşte ceva (un războit, un asasinat, sau cum trebuie scrisă, interpretată şi înţeleasă istoria) statele mici sunt nevoite/obligate să se alinieze cuminţi. Şi iarăşi: nimic mai dureros/umilitor decât absenţa libertăţii în a-ţi judeca trecutul recent în funcţie de conştiinţa ta, în raport cu adevărul.

Sintagma din subtitlu aparţine lui Carol lancu: „în România (in teritoriile controlate de autorităţile româneşti) a fost Holocaust (un Holocaust antonescian), dar un Holocaust neterminat”. (Citatul l-am preluat din I. Ciupercă, Responsabilitatea Germaniei naziste în geneza şi execuţia Holocaustului antonescian. Observaţii preliminare (studiul mi-a fost transmis de autor, în mai 2004; n-am ştiinţă să fi fost publicat; a constituit obiectul unei comunicări pe care savantul ieşean a susţinut-o la Washington D. C., la un congres mondial dedicat Holocaustului; îl apreciez drept unul esenţial în privinţa înţelegerii corecte a fenomenului în cauză).

În ce mă priveşte, sunt hotărât de partea celor ce cred că românii trebuie să-şi asume propria istorie, indiferent de natura fenomenelor/faptelor şi de judecata ce-ar putea reieşi de aici. Locul unde fac acest demers mă determină să fiu succint, iar calitatea demersului să fie limitată tocmai din cauza acestei particularităţi. Din capul locului, o observaţie: cu nici un chip (indiferent de cine şi când) nu trebuie judecată România lui Antonescu (1940 -1944), Antonescu însuşi, doar în raport cu politica sa faţă de evrei. Cu atât mai mult, nu trebuiesc judecate crimele produse în România lui Antonescu, uitându-se (vinovat) că acestea au fost posibile într-o Europă în care al III-lea Reich triumfase, În cazul de faţă rămâne valabil (ca totdeauna) îndemnul lui Tacitus, de a „analiza lucrurile, faptele, fără ură şi părtinire”.

Regimul antonescian poartă răspunderea a numeroase crime înfăptuite în Est (după iunie 1941), dar responsabilităţile nu totdeauna aparţin generalului Antonescu, ci autorităţilor locale. Asupra unora voi zăbovi, pe scurt. Trebuie subliniat că nu se poate accepta, sub nici o formă, implicarea politicului (sub formă de dictat) în judecarea - interpretarea fenomenelor istorice. Într-un asemenea caz libertatea de judecată a istoricului este drastic limitată, iar partizanatul nu poate fi ocolit sau evitat.

Din capul locului accept că în România interbelică a existat antisemitism din partea unui anumit segment politic, xenofob şi anticomunist, totodată. Dar naţionalismul românesc, pozitiv în toată aria sa, urmărea o Românie dreaptă pentru toţi românii, extirparea politicianismului şi dreptate pentru cel nedreptăţit. Nu cred că se dovedeşte toleranţă şi obiectivitate când se afirmă: „Naţionalismul românesc s-a dezvoltat în cel de-al XIX-lea veac, paralel cu creşterea rolului economic al evreilor români”. (Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1998, pag. 7.); mai mult, autorul respectiv dovedeşte a vizibilă necunoaştere a fenomenului, sau dacă o fi cunoscut situaţia, atunci este vorba de rea credinţă evidentă. Fiecare etnie, popor, îşi iubeşte valorile proprii, se preocupă de propria identitate, şi, în cea mai mare măsură, este preocupat de atingerea unui ideal. Naţionalismul românesc în veacul al XIX-lea (beneficiind şi de oameni politici, spirite cărturăreşti pe măsură) a fost preocupat constant de realizarea statului naţional român, de independenţa şi modernizarea acestuia, iar a-i justifica existenţa în funcţie de o minoritate etnică sau alogenă, constituie o eroare gravă, o jignire la adresa unei naţiuni.

La fel: „înaintea celui de-ai doilea război mondial, evreii din România erau grupaţi în comunităţi locale care se ocupau de yiaţa religioasă, de educaţie şi desfăşurau activităţi filantropice”. (Radu Ioanid, op. cit., pag. 9.). Afirmaţia nu se potriveşte deloc cu creşterea rolului economic al evreilor români subliniată, cu atât mai mult cu realitatea din România interbelică. Evreii din România au primit drepturi civice integrale (ca a oricărui cetăţean român) după primul război mondial ca urmare a presiunii marilor puteri (după o campanie antiromânească denigratoare a Alianţei Israelite Universale). Faptul va fi consfinţit prin Constituţia României întregite promulgată la 28 martie 1923, iar „antisemitismul” românesc Ie-a permis evreilor să pună mâna pe o mare parte a avuţiei naţionale.

Or, marile averi evreieşti nu puteau rezulta din „viaţa religioasă”, „educaţie”, „activităţi filantropice”! ! Şi pentru a nu lungi vorba, am să spun limpede că în România lui Antonescu nu a existat nici un fel de holocaust, ci doar crime, pogromuri, care, la un loc, sunt expresia unei „nebunii generalizate” ce a cuprins, atunci, Europa. Antisemitismul românesc nu poate fi singularizat, ci poate fi integrat unui fenomen global: „el este endemic, european şi... chiar mondial şi nu încap aici şi acum explicaţiile. Un fapt atrage atenţia: pe când Hitler venit la putere ameninţa pe evrei, ţările Europei şi chiar Statele Unite nu s-au grăbit să le ofere adăpost şi protecţie... S-a formulat explicaţia că fiecare dintre ele (ne referim, în primul rând, la marile puteri) avea un antisemitism latent... “ (I. Ciupercă, op. cit., pag. 3.).

Crimele comise împotriva evreilor în România (1940 -1944) nu au fost expresia unui plan premeditat de regimul antonescian, de genul soluţiei finale preconizate şi pusă în aplicare de nazişti. Iarăşi: atrocităţile numeroase cărora le-au căzut victime evreii nu sunt urmarea vreunui rasism generalizat, instituţionalizat (ca în cazul Germaniei naziste). Aşadar, absenţa planificării neagă, implicit, existenţa unui holocaust (antonescian). O recunoaşte, explicit, cercetătoarea evreică Dalia OFER: Astfel, pentru români, spre deosebire de germani, uciderea evreilor n-a fost un scop în sine; a fost rezultatul anumitor circumstanţe “.

O altă subliniere absolut necesară: în anii ultimului război mondial nu s-au înfăptuit crime doar împotriva evreilor; nu doar evreii au suferit de pe urma războiului; nu doar ei au fost victime nevinovate ale „nebuniei generalizate”, ci aproape toate popoarele europene (şi nu numai). Este cu totul nedrept să ierarhizezi suferinţa umană: „Eu am suferit cel mai mult, iar voi, cu toţii, sunteţi vinovaţi”. Discriminarea în faţa ororii este inacceptabilă! O spun în cunoştinţă de cauză: şi românii, şi sârbii, şi grecii şi ruşii etc. pot să susţină pe bază de dovezi temeinice, că au fost victimele unui genocid (holocaust) în anii celui de-al doilea război mondial. Diferenţa, în cazul ruşilor bolşevici, constă în aceea că ei au fost, şi aşa vor rămâne, şi victime dar şi călăi. Numai un individ cu totul ignorant sau plin de ură poate nega holocaustul nazist în care au fost exterminate 12 milioane de fiinţe nevinovate. Şi, totuşi, dacă sunteţi atenţi, atunci când se vorbeşte de holocaustul nazist, sunt pomenite doar cele 6 milioane de evrei, nepomenindu-se nimic de celelalte 6 milioane de europeni ucise în lagărele naziste. De ce pentru cele 6 milioane de evrei trebuiesc culpabilizate popoare întregi, fără alegere (îndeosebi două: cel german şi cel român), iar vinovaţii sunt căutaţi şi acolo unde nu puteau (nu pot) fi identificaţi? Să conteze, la judecata istoriei sau la o din ce în ce mai puţin probabilă judecată de apoi, mai mult suferinţa unui neam sau a altuia?? Suferinţa umană nedreaptă, rămâne pretutindeni aceeaşi. Crimele au fost şi rămân peste tot crime. Însă, nu poţi vorbi doar de cele înfăptuite contra poporului tău, pe celelalte ignorându-le sau minimalizându-le. Trebuie să existe o judecată dreaptă (în absenţa totală a celei divine) faţă de toţi. Iar pentru nenorocirile suportate de evrei în anii 1940 -1944, în România, nu are cum să fie acuzat (a plătit cu viaţa) un singur om, cu atât mai mult un întreg popor! La fel, aşa cum se va vedea, pentru tragedia evreilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei, responsabilitatea acestora n-a fost deloc mică, nici de neglijat.

Atitudinea generalului Ion Antonescu faţă de evreii români poartă pecetea contradictoriului. Pe de o parte, decretează legi antisemite, izolându-i pe aceştia în cadrul societăţii româneşti, pe de altă parte, colaborează spre a-i salva cu liderii religioşi ai comunităţii evreieşti (Alexandru Şafran, Willhelm Filderman). De remarcat că primele legi cu caracter antisemit au fost emise de Guvernul Goga -Cuza (dec. 1937 - 10 februarie 1938), precum şi de guvernele dictaturii regale (februarie 1938 - septembrie 1940). La fel, poziţia lui Ion Antonescu fată de evrei a fost marcată de distincţia netă pe care o făcea între evreii din dreapta Prutului şi cei din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Pe aceştia din urmă Antonescu îi considera, în bloc, agenţi ai Moscovei, comunişti şi duşmani ai statului român. Iar comportamentul evreilor din aceste teritorii româneşti, în vara anului 1940, când România a fost obligată să evacueze provinciile din Est, a dat (în mare parte) dreptate lui Antonescu.

Radu Ioanid, în cartea menţionată, a strâns într-un dosar impunător toate crimele, bătăile, abuzurile suportate de evrei sub regimul Antonescu. Nimic nu i-a scăpat domnului în cauză, nici dacă într-un sat sau altul al României a fost spart vreun geam sau a fost jefuit vreun negustor evreu oarecare. Efortul autorului a fost mare, de aici rezultând o carte importantă pentru subiectul de faţă. Numai că, urmărindu-i cu atenţie notele de la sfârşitul fiecărui capitol, am constatat un fapt: aproape toate sursele sale de informaţie provin numai de la autori evrei, ca şi cum doar ei au scris despre „holocaustul românesc”. Lesne se poate deduce că, cu o informaţie provenită doar de la autori evrei, interpretarea acelor timpuri nu putea fi decât una singură. Nu-mi pot propune aici să semnalez inexactităţile, erorile, subiectivismul lui Radu Ioanid. S-o facă cel (cei) ce sunt mai în măsură ca mine şi care sunt (ar trebui) obligaţi s-o facă. Ceea ce te impresionează neplăcut la domnul Radu Ioanid este constatarea că, drama românilor din vara lui 1940, îl lasă cu totul rece. Aceeaşi poziţie am sesizat-o la fiecare autor evreu care a scris (scrie) despre evenimentele de atunci. Răceală, indiferenţă, o satisfacţie abia reţinută, neimplicare... Cu atât mai puţin se condamnă agresiunea sovietică împotriva României. Faptul te surprinde neplăcut deoarece şi evreii erau, atunci, cetăţeni români, iar pământul românesc îi ocrotea şi le dădea hrana cea de toate zilele (şi nu numai).

Acelaşi autor, spre finalul cărţii, pentru a-şi dovedi „echidis­tanţa”, „obiectivitatea”, notează într-o singură propoziţie şi despre tragedia românilor din Ardealul de Nord-Vest aflat sub ocupaţie ungurească (1940 - 1944): „Din anul 1940 şi până în 1944 au fost asasinaţi în Transilvania şi circa 1000 de români, iar alte zeci de mii (nu zeci, ci sute de mii - 400 de mii - n. n. ) au fost siliţi să se refugieze dincolo de graniţe”. Observaţi cum se rezumă tragedia unui neam: în două cuvinte. Radu loanid ştie că românii din Transilvania de Nord-Vest au făcut obiectul unui genocid (holocaust) din partea regimului M. Horthy după un plan premeditat, organizat, pus în aplicare pe criteriul urei de rasă, dar scrie doar despre asasinate. În ultima vreme tot aud pe unul sau altul precum că dacă Antonescu ar fi ordonat uciderea unui evreu, tot criminal de război rămâne (spusa aparţine unui important istoric ieşean, academician), şi tot holocaust ar fi fost în România! Iar acei români ardeleni căzuţi în robie la unguri nu s-au refugiat „peste graniţe”, ci în patria lor, România (şi care, dacă exista, încă, exista datorită generalului Antonescu). Evreii care au avut „norocul” să ajungă în partea de Ardeal cedată Ungariei, vor fi, aproape toţi, deportaţi la Auschwitz şi exterminaţi. Cei ce au reuşit să scape, s-au refugiat în România lui Antonescu, care-i primea şi ocrotea, dându-le posibilitatea să emigreze în Palestina. Cu puţine şi notabile excepţii, despre salvarea evreilor din Ardealul de Nord-Vest de către români, nu se spune mai nimic sau se zice cu jumătate de gură; se continuă, însă, cu culpabilizarea unei naţiuni, folosindu-se omisiunea, intimidarea, reaua credinţă. Nu ştiu când am văzut, dar sigur am văzut un film american (scenarist evreu) ce avea ca temă „holocaustul” românesc din Transilvania de Nord-Vest în anii ultimului război mondial; „lagărul” respectiv era pe undeva prin Maramureş, „gardienii” români -nişte asasini, nişte brute! În faţa unei asemenea ticăloşii, îmi aduc aminte, mi s-a tăiat respiraţia de indignare. Aceeaşi revoltă m-a cuprins când, prin august 2000, la postul public de televiziune, un oarecare Gutman, evreu new-yorkez, se stropşea la noi, acuzându-ne că am ucis aproape jumătate de milion de evrei în cel de-al doilea război mondial. Ticăloşia pleacă de la faptul că, aşa cum am spus, Ardealul de Nord-Vest (1940 -1944) s-a aflat sub ocupaţie maghiară; românii de aici au devenit obiect de discriminare rasială, victime ale unui genocid planificat. Iar unii evrei americani, în dispreţul lor pentru adevăr (ce mai contează adevărul când te simţi/eşti stăpânul lumii?! ) pun pe seama românilor cele patru sute de mii de evrei din Transilvania de Nord-Vest, nu pe seama adevăraţilor ucigaşi; ungurii lui Horthy şi Szallasi.

Se ştie, în vara lui 1940, România întregită a fost distrusă sub loviturile dure ale celor două state totalitare menţionate. Începutul, după cum am precizat, l-au făcut ruşii. În iunie 1940, după ce Carol al II-lea decide noncombatul faţă de actul de război al Uniunii Sovietice (nu Consiliile de Coroană sunt responsabile de cedarea, fără luptă, a provinciilor româneşti din Nord-Est - ele aveau doar un rost consultativ - ci regele Carol al II -lea, care acumulase toate puterile reale în stat în mâinile sale). Evacuarea teritoriilor menţionate s-a petrecut în condiţii dramatice: ruşii presau armata română în retragere, civilii se refugiau în grabă, toată averea statului şi populaţiei a rămas pe loc. Toate acestea în condiţiile în care trupele române primiseră ordinul ca, sub nici o formă, să nu răspundă la agresiunile, atacurile ruşilor. Ei bine, retragerea armatei române din Basarabia şi Nordul Bucovinei a fost îngreunată şi de faptul că evreii de aici au intrat în stare de insurecţie împotriva românilor. Înainte de venirea ruşilor, ei s-au dedat la violenţe extreme - ucigând, batjocorind, bătând ofiţeri şi soldaţi români. Crucea de pe Catedrala ortodoxă din Cernăuţi a fost dată jos şi înlocuită cu portretul lui Stalin şi steagul cu secera şi ciocanul. Evreii din Basarabia i-au primit pe sovietici cu flori şi aclamaţii, ca pe nişte eliberatori. Nimeni nu putea înţelege ura pe care evreii o manifestau faţă de români. Dar nu s-au oprit doar la bucuria de a-i vedea pe ruşii bolşevici „eliberând” Basarabia, ci s-au dedat la atrocităţi numeroase împotriva românilor. (Trimit, pe cel care doreşte, la o carte fundamentală despre acest subiect: Armata, Mareşalul şi evreii, Alex Mihai Stoenescu, RAO, 1998.).

Cu privire la aceste evenimente, am să-i citez aici pe Nicolae Iorga şi însuşi generalul Antonescu (obiectivitatea lor, cu privire la aceste evenimente, este mai presus de orice îndoială. Scrie Nicolae Iorga în Neamul românesc” din 6 iulie 1940: De ce atâta ură? Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor: au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stă­pânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi, de nicăieri, o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe... Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor, ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă... Şi li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau pe dânşii, ca apoi să fie smulşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreilor, care se lăudau până mai ieri că au sentimente calde, frăţeşti, faţă de neamul nostru în nenorocire. “

Iar Antonescu, într-o scrisoare către liderul evreu Wilhelm Filderman (1941), prin care justifica măsurile luate împotriva evreilor, reaminteşte acestuia: „înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii ce-i apăraţi, din Basarabia şi Bucovina, au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţii cu bâtele. Avem dovezi. Aceiaşi ticăloşi au întâm­pinat venirea trupelor sovietice cu flori şi au sărbătorit-o cu un exces de bucurie. Avem fotografii doveditoare. Drept răspuns la mărinimia cu care au fost primiţi în mijlocul nostru şi trataţi, evreii, ajunşi comisari sovietici, împing trupele sovietice din regiunea Odessei, printr-o teroare fără seamăn... la un masacru inutil numai pentru a ne provoca nouă pierderi. “

Totuşi, dacă evreii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei s-ar fi limitat doar la crimele comise împotriva românilor din vara lui 1940, încă nu am comenta prea multe. Însă, odată cu instalarea ruşilor şi anexarea provinciilor româneşti din Est la URSS, evreii de aici s-au pus în slujba ocupantului cu un exces de zel înţeles doar prin ura lor faţă de români. Astfel, NKVD-ul din Chişinău (iunie 1940 - iunie 1941) a fost asaltat, sufocat de peste 50. 000 de denunţuri ale evreilor împotriva românilor basarabeni. Rezultatul este uşor de anticipat: zeci de mii de români au fost arestaţi, torturaţi, ucişi (gropile comune sunt dovada - au fost filmate după 1941) şi peste 300. 000 de români au fost deportaţi în Siberia, unde vor fi exterminaţi. În faţa unor asemenea realităţi, probate cu documente, cu greu îşi poate stăpâni cineva mânia. Politica ocupantului sovietic, în cârdăşie cu evreii basarabeni, dusă împotriva românilor basarabeni (iunie 1940 - iunie 1941) conţine toate datele unui holocaust. Despre acest genocid (el va fi extins mai târziu asupra întregii naţiuni române) noi, românii, suntem indiferenţi şi tăcuţi, uitând vinovaţii şi iertându-i!

Toate aceste crime în masă împotriva românilor basarabeni mă obligă să-i acuz, pe lângă sovietici, pe evreii basarabeni copărtaşi la genocid împotriva poporului român. Or, genocidul, se ştie, nu se prescrie nicicând. Aici, în comportamentul barbar, criminal al evreilor faţă de români în vara anului 1940, precum şi în primul an de ocupaţie sovietică, poate fi identificată cauza principală a reacţiei româneşti de după eliberarea pământurilor noastre din est (1941 - 1944). Am s-o spun şi mai clar: românii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei au fost victimele nevinovate ale unei politici de purificare etnică ce poartă toate datele unui genocid (holocaust).

În legătură cu comportamentul evreilor din 1940, faţă de români, Radu Ioanid devine, dintr-o dată, ambiguu: „deoarece fuseseră, după câte se pare, umiliţi de evrei în timpul retragerii din Basarabia, în 1940...“ (op. cit., pag. 131.). Aşadar, el, care manifestate atâta acribie despre ce s-a întâmplat în vara lui 1940 şi după, despre purtarea evreilor faţă de români, este nesigur, nu ştie nimic sigur - „după câte se pare”... Este şi o asemenea poziţie justificată atunci când vrei să demonstrezi că numai tu ai dreptate, că numai suferinţa poporului tău contează.

După eliberarea Basarabiei, Antonescu hotărăşte deportarea evreilor de aici (şi a celor din Nordul Bucovinei) peste Nistru. Înainte de venirea trupelor române peste o sută de mii de evrei au fugit împreună cu sovieticii.

Românii au deportat peste Nistru între 100. 000 şi 125. 000 de evrei. În provinciile din Nord-Est trăiau cea 230. 000 de evrei. Cei rămaşi în Basarabia, au fost strânşi în ghetouri ce, cu nici un chip, nu pot fi comparate cu cele din Varşovia sau de aiurea, din timpul ultimului război mondial. În Transnistria vor muri câteva zeci de mii de evrei (foame, frig, boli). În afara faptului că a dispus deportarea lor, Antonescu n-a dat nici un ordin pentru uciderea în masă a evreilor. Crimele ce s-au comis nu Ie-a ordonat el, ci sunt opera autorităţilor româneşti locale, care procedau nu la ordin, ci după bunul lor plac. Aceasta înseamnă că statul român nu-şi exercita, pe deplin, au­toritatea. Faptul nu-l exonerează pe Antonescu de răspundere, dar, îl va determina la procesul său, să-şi asume toate erorile guvernării sale, în afară de crime.

Adevărul este acesta: nu există nici un document care să autentifice că Antonescu ar fi ordonat uciderea unor oameni nevi­novaţi. Sublinierea este necesară deoarece în condiţii de război, guvernezi în funcţie de aceste condiţii. Antonescu nu minte, dar recunoaşte că a ordonat represalii împotriva atentatelor, crimelor comise împotriva Armatei Române.

Am amintit, fugitiv, despre pogromul de la laşi şi s-a văzut că nu Antonescu l-a ordonat, ci germanii. Antonescu, când află despre nenorocirea de la laşi, a ordonat oprirea masacrului, salvând de la exterminare totală evreii din laşi. „Cercetările actuale, pe bună dreptate, disculpă poporul român şi conţin premise pentru blocarea prejudecăţilor şi a răzbunării”. (I. Ciupercă, op, cit., pag. 2.).

În Transnistria s-au comis atrocităţi împotriva evreilor. Dar vinovaţii nu sunt deloc numai românii. E adevărat, unii jandarmi, poliţişti români şi-au murdărit mâinile cu sânge nevinovat. Dar au fost excese singulare, şi nu expresia unui plan de exterminare, dinainte elaborat, conceput. înşişi evreii au puterea să recunoască masiva contribuţie a germanilor la masacrele de aici: „în câteva rânduri au venit de peste Prut camioane nemţeşti care au încărcat internaţi din lagăr (Peciora) ducându-i peste apă, unde au fost exterminaţi”. (Radu Ioanid, op, cit., pag. 298); „în 19 august 1942, 3000 de evrei din Cernăuţi, deportaţi în zona Ladajin sunt predaţi de prefectul judeţului, Tulcin, colonelul Loghin, organizaţiei TODT, şi aproape toţi vor fi exterminaţi de germani... “ (idem, pag. 295.).

Însă, cifrele evreilor morţi în Transnistra sunt exagerate. Sub presiunea prezentului (a deciziei politice) unii acceptă moartea a 270. 000 de evrei. Cifra este cu totul exagerată, şi dacă ar fi acceptată, matematica ar fi siluită. Peste Nistru au fost deportaţi peste o sută de mii de evrei, din care vor reveni cca. 50. 000. Atunci, care-i adevărul?

Repet, nu doar evreii basarabeni au suferit în acei ani, ci şi românii. Am să citez chiar autorul moral al nenorocirilor, să vedem cum justifică el deportarea evreilor (este bine de reţinut: deportarea, nu exterminarea): Românii erau foarte agitaţi şi porniţi în contra evreilor din cauza atitudinii pe care aceştia o avuseseră pe timpul ocupaţiei. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălţi, Soroca şi Chişinău erau centrele cele mai puternice naziste şi antisemite pe care cuziştii şi codreniştii îşi sprijineau agitaţia lor. De acord cu germanii, se punea la cale un Sf. Bartholomeu românesc. Având în vedere ce se petrecuse la laşi, la Tighina şi la Floreşti peste voinţa şi intenţiile noastre (sublinierea ns.) am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mişcau către front rezervele şi coloanele germane şi să-i trimit în Nordul Transnistriei”. (Procesul mareşalului Antonescu, Documente, II, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel - Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1997, pag. 175.).

Tot Antonescu, la procesul din mai 1946, va declara: „... ororile comise în Transnistria, vă declar că în marea lor majoritate, nu mi-au fost comunicate şi că tot ce am cunoscut - cum este cazul prefectului de Owidopol - am sancţionat foarte grav prin justiţie. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasina­rea a 40 de ruşi”. (Procesul mareşalului Antonescu, pag. 171).

Importantul lider evreu din România acelor ani, Wilhelm (Willi) Filderman, într-o scrisoare către Antonescu din octombrie 1941, justifică, până la un punct, măsurile acestuia împotriva evreilor basarabeni: Filderman considera că evreii implicaţi în agresiuni mili­tare împotriva Armatei Române, care au ocupat funcţii în aparatul comunist de ocupaţie în Basarabia şi Nordul Bucovinei, care au dus activităţi de spionaj împotriva României „trebuie să-şi ia pedeapsa”. (Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 3, pag. 458.). Revin: regimul lui Antonescu nu a impus un tratament unic evreilor români, ci unul diferenţiat, pe criterii geografice, aş spune. Dacă evreii basarabean (vor suporta rigorile unor măsuri justificate chiar de un important conducător al lor, evreii din dreapta Prutului nu au făcut obiectul unei politici antisemite decât în forma sa cea mai uşoară. Li s-au impus amenzi uriaşe (celor bogaţi), au fost scoşi la muncă obligatorie (unii), au fost internaţi în puşcării (alţii), atât şi nimic mai mult. Excepţiile au fost pogromul de la laşi (organizat şi executat de către germani) şi asasinarea în timpul rebeliunii legionare (21 - 23 ianuarie 1941) de către oamenii lui Horia Sima, a 116 evrei.

Din vara lui 1941 şi până la căderea regimului Antonescu, România a fost singura ţară din Europa unde evreii se aflau în siguranţă. Vorbesc de evreii din dreapta Prutului, că, din raţiuni ce nu mai au cum fi detaliate, aici şi acum, Nordului Bucovinei şi Basarabiei Antonescu le-a impus un regim special, fiind conduse de doi guvernatori subordonaţi lui. Ceea ce nu se scoate în evidenţă, decât rareori, este acest fapt al tratamentului diferenţiat aplicat evreimii de regimul antonescian. Celor din dreapta Prutului, generalul Antonescu Ie-a garantat liniştea şi viaţa cu condiţia respectării legilor statului român. Am să exemplific prin acte în regulă, cazuri ce „dovedesc” existenţa unui „holocaust antonescian”. Aşa, pe un memoriu adresat lui prin care se solicita evacuarea evreilor din zone strategice ale României, Antonescu a pus rezoluţia (din 17 februarie1942): pentru ceilalţi evrei din zona petroliferă şi din zonele militare ale capitalei nu este motiv să luăm măsuri. Am garantat prin declaraţiile făcute, viaţa şi libertatea evreilor autohtoni. Trebuie să mă ţin de cuvânt. Dacă însă comit acte contrar liniştei, siguranţei şi intereselor noastre, trebuiesc luate măsuri contra vinovaţilor.. “ (Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, Ed. Românul, Bucureşti, 1992, pag 113.). Tot aşa, pe o notă a Direcţiei Secretariat către Secretariatul de Stat al Muncii, cu privire la interzicerea ca evreii să aibă salariaţi creştini, Antonescu pune rezoluţia: „Cum puteam să iau o dispoziţie în contra intereselor româneşti, economice şi industriale? Am cerut ca românii să nu mai fie servitori la evrei. Nu am cerut nimănui ca să ia dispoziţii ca românii să nu mai fie meseriaşi la evrei sau în fabricile şi magazinele evreieşti unde au fost trimişi tot de mine să înveţe comerţul. “ (Idem, pag. 139.). Aşadar, într-un regim acuzat astăzi de holocaust, generalul Antonescu trimitea pe români în fabricile evreieşti pentru ca aceştia să înveţe cum se face comerţul! ! ! Sunt, acestea, paradoxuri ce definesc guvernarea Antonescu.

Dar, cel mai mare merit pentru salvarea evreilor români de la deportare şi extermi­nare în sistemul concentraţionar nazist, revine tot lui Antonescu. El a refuzat constant, în ciuda presiunilor, să-i dea pe evrei germanilor. Reprezentantul lui Adolf Eichman, Gustav Richter, a stat degeaba doi ani la Bucureşti (1941 -1943), timp în care a „negociat” predarea evreilor români către nazişti. Din România lui Antonescu evreii au emigrat către Palestina (englezii, ce aveau acest teritoriu sub tutelă, limitau numărul imigranţilor) sau Spania şi Portugalia. Iar comportamentul acesta nu i-a fost dictat de oportunism, ci denotă firea contradictorie a generalului în care alternau momente de antisemitism virulent (verbal) cu toleranţă şi compasiune.

Este bine să ne imaginăm care ar fi fost soarta evreilor dacă legionarii ar fi preluat puterea prin rebeliunea cunoscută, în România. O spune acelaşi Antonescu, la mascarada numită procesul său: Regimul Horia Sima sau ocuparea cu forţa a teritoriului nostru (de către Germania - n. n. ) ar fi însemnat omorârea tuturor evreilor, a tuturor comuniştilor, a tuturor cadrelor politice şi intelectuale, ar fi însemnat jefuirea, până la secare şi fără nici o contravaloare, a avuţiilor şi muncii româneşti. Am fi avut soarta Serbiei”. (Procesul mareşalului Antonescu, op. cit., II, pag. 165.). Este bine că se are puterea de a se recunoaşte acest fapt şi de către unii autori evrei: „Evreii din România îi datorează lui Antonescu atât viaţa cât şi moartea” (Radu Ioanid, op. cit, pag. 373.).

Am să mă opresc aici. Nu înainte de a-mi întări credinţa că, dacă timpul şi mijloacele îmi vor permite, am să reiau această temă printr-un studiu special. Faptul mi se pare aproape obligatoriu, deoarece a tace, a nu reacţiona atunci când se decretează vinovăţia nu a unui regim, ci a unui întreg popor, mi se pare de neiertat. De neiertat pentru suferinţa uitată a poporului meu.

Holocaust a fost în Europa ultimului război mondial, dar în Germania nazistă şi teritoriile anexate/cucerite de Hitler şi nu oriunde aiurea. Cu atât mai puţin în România. Dacă spuneam că românii trebuie să-şi asume propria istorie, să o facă, dar în măsura în care este cunoscută, cercetată după îndemnul marelui istoric roman citat la început.

Altfel nu se poate, sau dacă se poate, rezultatul nu poate fi decât unul singur: o istorie mincinoasă. Iar minciuna, reaua credinţă, mistificarea, dispreţul la adresa poporului român sunt prezenţe sufocante, copleşitoare, mai mult ca oricând, astăzi, în România „postmodernă”, de la început de nou mileniu. Atât ne mai rămâne: veghea respectul faţă de cei care au fost în stare, prin jertfa lor, să ne împlinească un ideal. În rest, vorba chinuitului prinţ danez, totul e tăcere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu