Primul război mondial: un conflict îndelung aşteptat

Chiar dacă a trecut aproape un secol de la desfăşurarea primului război mondial, unii istorici încă se mai întreabă dacă ar fi fost posibil sau nu ca acest conflict să fie evitat. Desigur, în cazul istoriei, îndeosebi a celei trecute, nu-şi pot găsi locul probabilităţile decât ca joc imaginativ, ca ipoteză inutilă şi sterilă. S-a şi spus, de altfel, despre istoria contrafactuală, un adevăr elementar, la îndemâna oricui: „nimic nu este mai inutil decât probabilităţile istorice” ¹.

Presupunem greu, cu toate că avem acces la toate datele/determinările, cum şi de ce anume se produce un eveniment istoric. Fireşte, mă gândesc la evenimentul istoric cu caracter major, şi nicidecum la puzderia obositoare, frustrantă, de aşa-zise evenimente istorice nesemnificative. Unii istorici, profund ideologizaţi, au tot scris, în anii din urmă, despre „legile istoriei”, care, chipurile, existau în sine, doar cu scopul „nobil” de a întrona triumfător/ireversibil cea mai dreaptă dintre orânduiri: comunismul. Nu au fost, nu vor putea fi descoperite „legi ale istoriei” pentru simplul fapt că ele nu există. Au existat (şi mai există, probabil), legi ale istoriei, doar în minţile îmbâcsite ale unor istorici, indivizi dogmatici, ce s-au vândut „celei mai gogonate minciuni a secolului: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste” ² şi regimului criminal patronat de ea. O asemenea modalitate de a gândi istoria se scrie „în cimitirul aberaţiilor pseudoştiinţifice (... ) deoarece nu reuşeşte să sesizeze caracterul parţial şi limitat din punct de vedere istoric al oricărei înţelegeri... “ ³. Dacă nu pot exista legi ale istoriei, ceva anume trebuie să oblige starea de fapt să se convertească în eveniment; iar acel ceva, departe de a putea fi cunoscut, nu poate fi decât determinismul, care, acumulând tendinţe diverse/divergente, explodează în eveniment: „fenomenele sociale sunt supuse mai degrabă unui determinism decât unor intenţii lucide “ ⁴. Cred, însă, că determinismul, la care am făcut trimitere, îl obligă pe om să participe la un alt fel de istorie, mult diferită faţă de aceea la care el participă de obicei, sau la care ar dori să participe. Iar la un alt fel de istorie omul participă forţat, obligat fiind să înţeleagă, să descopere că „aparţine unei colectivităţi ce participă la o istorie, comună mai multor colectivităţi” ⁵. Integrat unei colectivităţi, omul acceptă să se supună unor rigori, depăşindu-şi statutul de persoană particulară, înţelege, este obligat, la urma urmei, să se sacrifice pentru o cauză anume, deoarece „ individul care aparţine istoriei trebuie să­şi asume riscul suprem “ ⁶. Iată un punct de vedere ce poate fi validat şi dintr-un alt unghi, complementar: „toate catastrofele ţin de normalitatea istoriei” ⁷, înţelegând prin asta catastrofa istorică intrinsecă destinului uman, colectivităţii umane, în ansamblul ei.

O astfel de catastrofă, care s-a abătut asupra Europei, în primul rând, şi apoi asupra întregii lumi, a constituit-o primul război mondial (1914-1918), Marele război, cum i se va spune de cei care i-au supravieţuit şi au scris despre el. Originile acestei catastrofe fără precedent nu pot fi puse doar pe seama „marilor puteri capitaliste care au declarat, în 1914, prima mare conflagraţie a secolului nostru, în scopul întăririi dominaţiei lor coloniale şi a reîmpărţirii sferelor de influenţă” ⁸, decât dacă eşti tributar unei maniere simpliste de a judeca lucrurile sau dacă, înregimentat ideologic, eşti sigur că „legile istoriei”, pe care ţi le-a pus în braţe Partidul, conduc spre explicaţii/finalităţi pe măsura acelor „legi”. O asemenea judecată istorică culpabilizează, în bloc, toate marile puteri, ca având vinovăţii egale, responsabilităţi identice, în declanşarea conflictului. Autorul citat nu voia să ştie că, în planul unor relaţii internaţionale tensionate, de mult conflictuale, poate fi aplicat un adevăr spus în Antichitate: „ ordinea nu e posibilă dacă e vorba de o mare mulţime “ ⁹, îndeosebi într-un timp în care deciziile au fost lăsate pe seama unor „pigmei ai gândirii care sunt politicienii” ¹⁰.

Începutul secolului al XX-lea, în plan istoric, târăşte, după sine, mari şi nerezolvate probleme ale veacului trecut. Cu toate că, se ştie, secolul al XIX-lea se consideră a fi fost secolul naţiunilor/naţionalităţilor, tocmai în Europa, continentul care încă domina lumea, existau la vremea aceea numeroase naţiuni captive unor imperii multinaţionale, autocrate. Dacă unele state europene îşi rezolvaseră problema naţională de decenii sau de secole, altele (cehii, slovacii, românii, ucrainenii, polonezii, neamurile baltice, finlandezii, sârbii, etc. ) se aflau încă într-o situaţie dramatică, fiind nevoite să-şi încordeze energiile morale pentru a rezista politicii de deznaţionalizare/asimilare practicată cu cinism şi fără cruţare de stăpânitori (Austro-Ungaria şi Rusia, cele mai clasice exemple). Aşadar, veacul XIX, ca problematică, se prelungeşte până ce Primul Război Mondial se va declanşa, pentru ca, odată catastrofa încheiată, să rezolve (temporar, desigur), în sensul dreptăţii, aceeaşi veche/nouă problemă naţională. Dacă în secolul al XIX -lea fiecare popor îşi căuta cu tenacitate identitatea naţională dimensionându-şi-o după propriul potenţial sau după obiectivele avute în vedere, altele, favorizate de un destin istoric la care au trudit din greu, secole de-a rândul, vor depăşi naţionalismul pozitiv, clasic, convertindu-l într-unul orientat înspre afară. Naţionalismele agresive au prins contururi accentuat negative la sfârşitul veacului al XIX-lea şi vor deveni şi mai agresive la începutul secolului al XX-lea, contribuind decisiv la întunecarea peisajului diplomatic european, şi nu numai.

Desigur, confruntarea dintre marile puteri europene (iată o mostră de limbaj de lemn, de care nu pot scăpa) era provocată de lucruri concrete, precise: dominaţia continentului, controlul unor zone strategice vitale, extinderea sau conservarea imperiilor coloniale, controlul/accesul la resurse de orice fel, supradimensionarea eului naţional în opoziţie cu cel al rivalului/vecinului, creşterea rolului „planificatorilor” militari în strategiile de durată ale unor state, etc. Înaintea Primului Război Mondial, Europa se plasa într-o poziţie de stăpână a lumii; nimic/nimeni nu putea să se compare cu forţa ei, cu gradul ei de civilizaţie; nici o altă parte a lumii nu putea să conteste sau să ridice pretenţii în faţa expansionismului european; nici o cultură, de oriunde, nu avea cum să-i stea alături, ca valoare şi expresie. În acei ani Europa, fără să o ştie, îşi trăia ultimii ani de glorie, cu toate că, pentru cine avea timp să fie atent la nuanţe, la belle époque avertiza, prin rafinamentul său obosit, sosirea crepusculului, a catastrofei. Catastrofa, dincolo de infinitatea de cauze/condiţionări, devenise inevitabilă, din cauza acelor naţionalisme exacerbate, majoritatea „orientate spre exterior” şi care vor declanşa, „între unele naţiuni şi altele, uri şi fobii” ¹¹. Ajuns aici, nu pot să nu citez o spusă extrem de ageră, aparţinând lordului Acton: „Studiaţiprobleme, nu perioade” ¹², considerând că, după ce germanii şi-au încheiat unificarea statală, la 1871, printr-un decisiv/victorios război cu rivala istorică, Franţa, au devenit cea mai grea problemă pentru Europa. Prin proclamarea, crearea celui de-al doilea Reich (ianuarie 1871), echilibrul european, manifestat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a spart.

După unificare, Germania devenise, de departe, cel mai puternic stat european. În plină glorie, Germania lui Bismarck - iar după îndepărtarea acestuia, în 1888, de către Kaiserul Wilhelm al II-lea, Germania wilhelmiană - uitase cu totul că, în istorie, „germanii obişnuiau să fie pregătiţi pentru înfrângere” (Curtius); cu atât mai mult erau dispuşi să fie atenţi la sfatul/îndemnul pe care li-l dăduse Fichte, la început de veac XIX, anume că poporul german are obligaţia definitorie de a fi poporul Umanităţii.

După unificarea sa rapidă, prin forţă, Germania îşi dezlănţuie energiile îndelung risipite, irosite, accelerându-şi evoluţia, printr-o dezvoltare fără precedent în plan industrial, tehnologic şi ştiinţific, ajungând, în pragul veacului XX, cel mai dezvoltat/puternic stat al lumii. Înfăptuirea unităţii germane comportă valenţe progresiste, pozitive, atât pentru germanii înşişi, cât şi pentru civilizaţia europeană, în ansamblu. Existenţa unui stat atât de puternic, mai puternic, dacă ne gândim la ce va urma, decât toate celelalte puteri europene la un loc, nu trebuia, în mod obligatoriu, să pericliteze ordinea europeană, aşa cum se manifesta/exista la sfârşitul perioadei „belle époque”. Numai că important, în acest caz, a devenit cine şi cum au condus Germania atunci, dacă obiectivele acestora puteau fi compatibile cu tipul de civilizaţie existent, dacă cei care conduceau destinele acestui colos acceptau, pe lângă răspunderile fireşti faţă de naţiunea germană, şi responsabilităţi nu doar europene, ci supranaţionale, etc. Judecând lucrurile din acest unghi, precum şi din perspectiva faptelor, tragem concluzia că, în Germania, tocmai atunci când îşi trăia anii de reală glorie, la cârmă s-a aflat exact cine nu trebuia să se afle. La fel, extrem de important pentru ce va urma se dovedeşte modul în care s-a realizat unitatea germană: prin forţă, finalitatea acestui proces fiind un stat naţional cu caracter imperial, centralizat. De pericolul pe care l-ar putea reprezenta un stat german unificat/centralizat, mi se pare a fi fost conştient Alexander von Humboldt care, dovedindu-se un acevărat profet, în prima jumătate a secolului XIX, prevestea ceea ce ar putea să se întâmple, după unificarea germană: „Nimeni nu ar putea evita atunci ca Germania ca atare să se transforme într-un stat cuceritor, ceea ce nici un german autentic nu poate dori, deoarece în zilele noastre se ştie ce merite notabile a obţinut naţiunea germană în cultura sa intelectuală şi ştiinţifică, chiar şi în absenţa vreunei proiecţii politice spre exterior, dar, în schimb, ar fi cu totul imprevizibil ce efect ar putea avea o asemenea proiecţie asupra acestui aspect însuşi” ¹³. Caracterul premonitoriu al acestor aserţiuni este meritoriu, căci cu greu putea cineva emite asemenea predicţii, cu un secol înainte ca istoria însăşi să le valideze.

Şi totuşi, cu toate că Germania imperială se manifesta cu o atât de însemnată putere, conştientă în cel mai înalt grad de potenţialul său, politica mondială, spre care a împins-o Wilhelm al II-lea, au determinat-o să-şi caute aliaţi şi prieteni. După ce concertul politic european se destrămase, fiecare dintre marile puteri ale Europei şi-a căutat aliaţi compatibili în interese, constituindu-se, astfel, mari alianţe. Era limpede că nici o mare putere, de una singură, nu ar fi putut să-şi impună proiecţiile sale expansioniste, hegemonice; toate marile puteri erau conştiente de potenţialul de exprimare limitat de care dispuneau, în raport cu obiectivele urmărite. S-a ajuns, dacă vreţi, la crearea celor două mari alianţe, prin împletirea diferitelor naţionalisme, unele intrate de mult în coliziune (cazul Rusiei, aflată în conflict cu Imperiul britanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al Asiei Centrale), iar altele compatibile prin afinităţi rasial-culturale şi strategice (cazul Germaniei şi Austro-Ungariei).

Înainte ca primul Război Mondial să se fi declanşat, rivalitatea dintre puterile europene a impus constituirea a două mari alianţe politico-m ilitare: Tripla Alianţă (Puterile Centrale) şi Tripla Înţelegere (Antanta). Prima s-a constituit, din iniţiativa lui Bismarck, la 1879, între Germania şi Austro-Ungaria, lor alăturându-se şi Italia, la 1882, iar, la 1883, va adera şi România, în urma unui tratat secret, provocat, în primul rând, de „teama de Rusia” ¹⁴. Antanta s-a constituit, iniţial, din Anglia şi Franţa, prin acordul din 1904, extinsă fiind apoi, în 1907, în urma acordului cu Rusia. În anii ce au premers declanşării primului război mondial, relaţiile internaţionale au fost perturbate, periculos, de câteva crize politico-diplomatice: în 1905 şi 1906, cu prilejul opunerii Germaniei expansiunii Franţei în Maroc, criză rezolvată prin Conferinţa internaţională de la Algesiras (Spania), din 15 ianuarie - 7 aprilie 1906, ce dădea câştig de cauză Franţei, în rivalitatea franco-germană privind Marocul; criza bosniacă, declanşată de anexarea Bosniei - Herţegovina (1908) de către Austro - Ungaria (februarie-martie 1909); o nouă criză marocană, provocată de Wilhelm al II-lea (1888-1918), în iulie-august 1911; războaiele balcanice (1912-1913), care au adus foarte aproape de confruntare unele mari puteri (Rusia şi Austro-Ungaria) şi care nu reuşiseră decât parţial să rezolve gravele probleme naţionale existente, cu atât mai puţin reuşind procesul de unificare a statelor din zonă, în condiţiile în care Imperiul Habsburgic stăpânea, încă, întinse teritorii. Adăugăm, la acestea, mişcările minorităţilor naţionale din Balcani, eforturile unor naţiuni europene, înrobite, de a-şi schimba condiţia, în contrast cu „sentimentul marilor puteri europene de a fi ameninţate în integritatea lor naţională de către vecini - un sentiment deosebit de puternic în Germania - de vreme ce împăratul Wilhelm al II-lea se arăta convins că războiul era inevitabil pentru că Franţa îl dorea” ¹⁵. Se aştepta un pretext pentru ca războiul să poată fi declanşat, iar pretextul l-a constituit asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz-Ferdinand, şi a soţiei sale, Sofia, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de Gavrilo Princip, un tânăr patriot sârb, dar supus austriac. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria consideră Serbia drept autoarea morală a asasinatului de la Sarajevo, adoptând, faţă de aceasta, o poziţie de forţă, în ciuda faptului că atentatul „s-a săvârşit pe teritoriul austro-ungar” ¹⁶. Se înţelege, atentatul, în care şi-a pierdut viaţa moştenitorul tronului austro-ungar, a constituit pentru guvernul dublei monarhii un pretext de a intimida/lichida Serbia, aşa cum a şi spus-o, imediat după atentat, cancelarul austriac Berchtold, către premierul ungur, Istvan Tisza, anume, că are intenţia „de a profita de crima de la Sarajevo pentru a regla socotelile cu sârbii” ¹⁷. Implicarea directă a guvernului de la Belgrad, în atentat, n-a fost dovedită, cu toate că serviciile secrete sârbeşti, prin colonelul Dimitrievič, fără ştirea guvernului, i-au sprijinit pe atentatori. Aceştia aparţineau organizaţiei secrete, cu scopuri pansârbeşti, Naro Dnaia Obrana din Belgrad, şi care a fost sprijinită logistic de numitul colonel Dimitrievič. Gavrilo Princip, însă, aparţinea altei organizaţii secrete, Mlada Bosnia, afiliată altei organizaţiei secrete, Mâna Neagră, de la Belgrad. Princip era supus austriac şi nu sârb, iar punerea tragediei de la 28 iunie 1914 pe seama guvernului sârb, guvern absolvit de vină de însăşi comisarul austriac, Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului, a dus la concluzia: „Nu se cunoaşte un caz similar, ca un guvern să facă responsabil un alt guvern pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu atât mai puţin pentru o crimă pe teritoriul propriilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo “ ¹⁸.

În realitate, atât Austro-Ungaria, cât şi Germania, voiau, în vara anului 1914, războiul, aşa cum peste douăzeci şi cinci de ani, la 12 august 1939, Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei naziste, la întrebarea lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, „De fapt ce vreţi, Coridorul sau Dantzigul?” acesta i-a răspuns, cinic: „Mai mult decât atât, noi vrem războiul! “ ¹⁹. În amândouă cazurile, adică în declanşarea celor două războaie mondiale, în ciuda unor poziţii/argumente ce urmăresc să ne convingă de caracterul nedorit, accidental, al acestora, precum şi de lipsa de intenţii a Germaniei, în a le declanşa, în ciuda unor interpretări corecte, la limită, a documentelor probatoare, construcţia istoriografică în cauză nu se poate susţine cu temei. Astfel, de duritatea excesivă a ultimatumului austro-ungar înaintat Serbiei, la 23 iulie 1914, se face responsabil şi împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea.

Este limpede că a stabili vinovăţiile corecte, reale, în declanşarea catastrofei de la începutul veacului XX, nu este deloc o problemă simplă. Dar, la fel de sigur se poate susţine faptul că vinovăţia Puterilor Centrale, fondatoare a Triplicei, a fost mult mai accentuată decât a tuturor celorlalte mari puteri europene la un loc, şi aceasta în ciuda ipotezei că „nici unul dintre guvernele europene nu a premeditat războiul general” ²⁰. În acest sens, lămuritoare poate fi şedinţa Consiliului de Coroană, al Germaniei, din 5 iulie 1914, de la Postdam, unde conducătorii celui de-al doilea Reich, în frunte cu Wilhelm al II-lea, precum şi cei ai Austro-Ungariei, au decis conţinutul ultimatumului înaintat Serbiei, conţinut definitivat la 14 iulie 1914, într-un alt Consiliu de Coroană. Ultimatumul a fost înaintat Serbiei la 23 iulie 1914. În ciuda clauzelor sale extrem de dure, guvernul sârb a dat un răspuns moderat, acceptându-le pe toate, cu excepţia celui care viza acceptarea de către guvernul sârb a poliţiei austro-ungare pe teritoriul sârb, în vederea urmăririi, identificării şi prinderii vinovaţilor de acţiuni „subversive” împotriva Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei - şi aceasta în situaţia în care Rusia îi oferise sprijin necondiţionat - Austro-Ungaria, împinsă de la spate de Germania, a refuzat orice reglementare diplomatică a crizei, declarând, la 28 iulie 1914, război, guvernului de la Belgrad. Cei doi şefi de guverne, von Berchtold şi respectiv contele Tisza, urmăreau, ca şi Hitler, în septembrie 1939, „ca războiul să fie unul de proporţii locale” ²¹. Nu vor fi necesare decât câteva zile pentru a-şi da seama că s-au înşelat, şi că se aflau în postura deloc comodă de a fi aprins vâlvătaia ce le va distruge, până la urmă, înseşi imperiile lor.

Şi fără ultimatumul trufaş, imoral în cel mai înalt grad, al Austro-Ungariei, conflictul s-ar fi declanşat, deoarece „ aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului Război Mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea catastrofei planetare, ci că a durat atât de mult până s-a aprins scânteia” ²². Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adresată Serbiei, a obligat marile puteri europene să ia decizii tranşante, de mobilizare generală, făcând inutilă orice speranţă că războiul general ar mai putea fi evitat. La începutul lunii august, 1914, au urmat succesive declaraţii de război: Germania declară război Rusiei, la 1 august, iar, la 3 august, Franţei. La 4 august Imperiul britanic declară război Germaniei, pentru ca la 6 august Austro-Ungaria să declare război Rusiei. Tot pe 6 august 1914 Serbia declară război Germaniei, pe 7 august face acelaşi lucru şi Muntenegru. Peste câteva zile, la 11 august 1914, Franţa şi Anglia declară, şi ele, război, Austro-Ungariei. Vecina din sud a României, Bulgaria, la începutul războiului, în 6 septembrie 1914, încheie un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, alianţă de mult pregătită, iar în 1915 intră în război. Vor urma, la 1-3 noiembrie 1914, declaraţiile de război ale statelor membre ale Antantei (Rusia, Anglia, Serbia, Franţa) adresate Turciei, al cărei sultan, Mohamed al V-lea, crezându-se în plin ev mediu, îşi chema poporul la Jihad!

Nimeni, niciunul dintre conducătorii statelor care au intrat în conflict, nu credea că războiul început ar fi putut dura mai mult de câteva luni. Statul Major austro-ungar, în ton cu aroganţa diplomaţiei vienezo-budapestane, aprecia că îi vor fi necesare doar 3 (trei) săptămâni pentru a zdrobi Serbia! Vor reuşi să o înfrângă nu în 3 săptămâni, ci în 2 ani, şi aceasta după ce vor suferi înfrângeri severe, repetate, şi doar pentru că vor fi ajutaţi de germani şi bulgari. La fel, germanii erau siguri că în cel mult 4-5 luni vor reuşi să anihileze armata franceză, conform planului Schlieffen (elaborat de feldmare şalul Moltke, şi care urmărea încercuirea şi distrugerea armatei franceze, printr-un gigantic Cannae). Ruşii, care, spre surprinderea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi-au mobilizat armatele relativ repede, în ciuda dificultăţilor imense provocate de o logistică precară, erau şi ei, siguri, de o victorie rapidă. Şi totuşi, au existat avertismente cu privire la caracterul special al unui război în secolul XX, avertismente, evident, neluate în seamă. Aşa, nepotul feldmareşalului Moltke îl avertizase pe Wilhelm al II-lea, în 1906, că viitorul război. dacă va fi declanşat, „vafi un război naţional care nu va fi câştigat printr-o bătălie decisivă, ci după o lungă şi obositoare luptă, cu o ţară care nu va fi învinsă până ce nu va fi zdrobită întreaga ei forţă naţională (Moltke făcea trimitere la Franţa - n. n. ), un război care va epuiza la extrem propriul nostru popor, chiar dacă vom fi victorioşi “ ²³.

Oricât ar părea de ciudat, Primul Război Mondial a început într-o notă de uşurare generală, iar entuziasmul multora, că războiul începuse, se manifesta din plin. Aşteptările tuturor, cu privire la durata conflictului declanşat în vara anului 1914, vor fi date peste cap, în mod dramatic. În acest caz a cântărit decisiv faptul că „politica externă abdicase în favoarea strategiei militare “ ²⁴, iar aceasta, odată elaborată şi pornită, devenise autonomă, punând în mişcare „maşinăria Judecăţii de Apoi militare “ ²⁵.

La începutul războiului, Germania declanşează ofensiva în vest, la începutul lui august 1914, încălcând, după o sută de ani, neutralitatea Belgiei, conform planului îndelung elaborat de Statul Major German, planul Schlieffen, plan ce urmărea o puternică şi nimicitoare ofensivă împotriva Franţei, de-a lungul Canalului Mânecii, ofensivă care trebuia să ducă, în viziunea strategilor militari germani, la încercuirea şi distrugerea armatei franceze. Siguranţa, în reuşita acestui plan, devenise lege, pentru germani, de vreme ce, atunci când cardinalul belgian Mercier reproşase generalului von Bissing încălcarea neutralităţii ţării sale şi distrugerea unor vechi centre urbane (Gand, Bruges), acesta îi răspunde cinic: „Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria “ ²⁶.

Şi totuşi, speranţa Germaniei într-o victorie rapidă, împotriva Franţei, va fi spulberată de extraordinara tenacitate a armatei franceze, care reuşeşte să reziste, e adevărat, la limită, formidabilei presiuni germane, şi aceasta în pofida „celei mai minuţios pregătite ofensive militare din istorie “ ²⁷.

În august 1914 armata franceză pierde „bătălia frontierelor”, dar reuşeşte să evite marea învăluire urmărită de flancul drept german, iar în septembrie acelaşi an obţine marea victorie de pe Marna. Din toamna anului 1914 frontul de vest se stabilizează, războiul transformându-se într-unul de poziţii. Şi în est, după câteva succese iniţiale ale ruşilor, frontul se va stabiliza, temporar, după ce Rusia va suferi câteva înfrângeri majore, precum cele de la Tannenberg şi Lacurile Mazuriene. În scurt timp, conflictul se generalizează, constrângând/determinând şi alte state să-şi definească poziţia, unele optând pentru neutralitate, iar altele, în funcţie de interesele lor naţionale, pentru o tabără sau alta.

Un dezertor şi un criminal pe tronul României: Carol al II-lea(1930-1940)

Măcar eu nu dezertasem pe timp de război, aşa cum a făcut Carol al II-lea. Secătura părăsise comanda regimentului (sept. 1918), se travestise în uniformă străină (duşmană) şi nu se opreşte decât la Odessa, unde se căsătoreşte cu Zizi Lambrino. Desigur, în orice ţară din lume, Carol al II-lea ar fi fost împuşcat pentru dezertare şi trădare de patrie. La noi, însă, a fost iertat. În zadar a spus generalul Alexandru Averescu că individul merită să fie supus Legii marţiale. I s-au dat 70 de zile de arest, la mănăstirea Horaiţa, unde, pentru a i se alina „suferinţa”, individului i se permit chefuri peste chefuri, întâlniri cu femei etc. Iar ceva mai târziu, după ce este forţat să renunţe la „aleasa” inimii, tot pentru a „uita”, este trimis de maică-sa, regina Maria, într-o călătorie în jurul lumii. Evident, pe banii statului român. Trei sunt indivizii care au făcut rău românilor, în secolul XX, mai mult decât cele două războaie mondiale la un loc: Carol al II-lea, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu.

Primul, în ciuda unei stări de fapt de netăgăduit, şi cu puţine excepţii, este apreciat ca un monarh, culmea, constituţional. Ca un conducător în care, România veche a atins culmea dezvoltării; ca un individ iubitor de cultură; ca un patron al artelor şi al frumosului! Exact ca şi Nero. Carol al II-lea de însăşi mama sa, Maria, fusese considerat nedemn de tronul României. Nu zic nimic de viaţa lui personală şi de foamea lui de femei. A fost opţiunea lui, şi nu o discut aici. Dar nici n-o condamn. Mihai Kogălniceanu a avut peste 700 de amante, dar a rămas ca un stâlp trainic în istoria noastră. Pe individ îl judec în funcţie de ce a făcut cu imensa putere avută, pentru binele sau răul României, în cei zece ani „glorioşi” de domnie. În cei zece ani, Carol al II-lea, n-a respectat nimic. Orice lege a fost încălcată. Constituţia din 1923, de care se face atâta caz, a fost literă moartă. Pe el l-au interesat doar banii şi, după ce a cunoscut-o pe Elena Lupescu, în 1924, Duduia. Nu cred ca România să fi avut vreodată în fruntea sa un individ aşa de ticălos. Puterea lui reală a fost la fel de totală ca şi a lui Ceauşescu. Dacă olteanul cel viclean şi prost a ordonat împuşcarea celor ce s-au ridicat împotrivă-i (Decembrie 1989), pentru fapta sa, va plăti cu viaţa. Carol al II-lea, însă, deşi se face vinovat de execuţia a sute de români nevinovaţi, fie ei şi legionari, şi nu numai, nu va păţi nimic. Iar moartea îl va găsi în patul său şi lângă ultima lui mare „iubire”, Duduia! Încă nu-mi pot stăpâni mânia când ştiu că nu s-a găsit, şi pentru el, un pluton de execuţie, în 1940, după ce Ion Antonescu îl izgoneşte de pe tron. Şi că a scăpat de ambuscada legionarilor, de la Timişoara.

Antonescu a fost un om de mare onoare. Dacă îşi dădea cuvântul, nu-l încălca niciodată. A fost, un om dintr-o specie necunoscută sau foarte rară la români. Atunci când negocia, cu Carol al II-lea, condiţiile abdicării de la tron, secătura regală a cerut garantarea vieţii lui, a Duduii şi a anturajului său. Generalul a făcut-o. Şi rău a procedat. Faţă de un ticălos, mai ales dacă îl ştii vinovat principal de prăbuşirea unui stat, a unui neam, este o mare copilărie să-ţi ţii cuvântul. Iar Carol al II-lea se făcuse vinovat de toate crimele posibile faţă de oameni, faţă de România, ca şi faţă de Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-a fost tras la răspundere. Părăseşte ţara ca un câine, alungat şi urmărit de legionari până la frontiera cu Iugoslavia. Se oploşeşte, după peripeţii şi refuzuri de a fi primit de multe state, în Portugalia, unde avea o bunică. Reuşeşte, până la urmă, să părăsească Europa în toamna lui 1940, iar când ajunge în Caraibe, la braţ cu Duduia, în ţinută lejeră, tropicală declară reporterilor: „Domnilor, sunt fericit că mă aflu de această parte a Atlanticului”. Spunea aşa ceva când ţara peste care domnise ca un satrap fusese rănită de moarte, agoniza fără speranţă în urma capitulărilor ruşinoase din vara lui 1940. Nici o tresărire de durere, nici o umbră de amărăciune pentru poporul „său” de a cărui cădere, el însuşi, era vinovatul cel mare, de necontestat. Ba, mai mult, în josnicele sale „Însemnări” acuză poporul român de ingratitudine faţă de el, că, după câte sacrificii, după câtă muncă pe altarul patriei a făcut, iată ce răsplată a primit! În zadar s-a chinuit Carol I să facă om din el. Nu se poate educa o lepră chiar dacă aparţine unei familii regale. Şi, mai ales, dacă are sânge aşa de amestecat. Dintr-un ghiveci genetic nu putea ieşi nimic bun. Or, Carol al II-lea avea sânge din toate neamurile: german, rusesc, portughez, englez etc. Exact ca şi Lenin, o altă corcitură, şi la fel de ticălos ca şi „marele” nostru rege Carol al II-lea.

Nu pot înţelege de ce sunt lăsaţi indivizi fără nici un Dumnezeu, fără nimic sfânt în ei să acceadă în fruntea unor state. Când Hitler îşi lătra furios ura sa viscerală faţă de Tratatul de pace de la Versailles şi toate celea, la începuturile sale, mulţi priveau la el ca la un spectacol grotesc, fiind siguri că nu va putea ajunge vreodată în fruntea Germaniei. Numai că răul se ascunde în spatele elocvenţei acaparatoare, cu viclenie; îşi camuflează setea de sânge, ura. Lenin, un hibrid etnic (rus, suedez, evreu etc. ), ca şi Carol al II-lea, s-a căznit zeci de ani să-şi convingă semenii cât de mult urăşte nedreptatea şi cât de mult iubeşte, el, oamenii şi soarta lor. Şi după ce, împreună cu Troţki, dă lovitura de stat, în noiembrie 1917, aruncă Rusia, premeditat, într-un haos fără echivalent în istorie. Şi-a scos masca de om şi devine fiară. În numele revoluţiei proletare şi a dreptăţii, ţipa el, nu vom avea nici un pic de milă faţă de cei ce sunt împotriva poporului! Numai că tocmai poporul pe care îl iubea, chipurile, a fost supus exterminării. Înfiinţează Ceka şi-i ordonă lui Felix Dzerjinski să fie fără milă, să împuşte pe oricine, fără judecată, chiar şi pentru un simplu gest de nesupunere. Milioane de oameni vor fi, astfel, ucişi. Iar Lenin, pe ici, pe acolo (era să zic, prin părţile esenţiale), este apreciat ca un mare personaj al istoriei. Iar eu, născut în aceeaşi zi cu el, în anii liceului, captiv propagandei oficiale, de ziua mea, mă gândeam cu dragoste la Lenin! La omul care încercase (reuşise parţial) să aducă raiul dreptăţii pe pământ! Şi dacă citeam că Lenin este omul pe care îl iubesc milioane de oameni (Geo Bogza), sufletul vibra de emoţie şi recunoştinţă! Aşa şi Carol al II-lea. În toate cât a scris, („Însemnările mele”, „În zodia Satanei” ), face o apologie neruşinată propriei persoane, vrea să ne demonstreze ce nobile intenţii a avut şi cât efort a depus în direcţia binelui pentru toţi. Ştiu că politicienii au fost, sunt şi vor fi oameni fără Dumnezeu, că politica însăşi, departe de a fi „arta posibilului”, este o curvă cinică. Dar sunt şi excepţii. Iar excepţiile confirmă regula, nu-i aşa?

Spuneam că sistemele politice moderne, societăţile moderne ar trebui să se asigure că în fruntea lor nu vor ajunge impostori, oameni care nu cred în nimic altceva, decât în propriul lor interes. România, zisă Mare, nu avea cum să se apere de aşa ceva, deoarece sistemul său politic, în ciuda faţadei oficiale, era cangrenos, otrăvit. Hoţia, cinismul, afacerile pe banii statului, în România, atunci, ca şi acum, erau la ele acasă.

Când privesc harta ţării mele de atunci, pe lângă o bucurie tristă, nu-mi pot ascunde sentimente puternice de revoltă. Ce frumoasă erai tu, România mea! Cât de mulţi fii şi-au dat viaţa ca tu să apari, miraculos, pe harta lumii! Şi ce harnic popor aveai! Şi cât de mult credea el în Dumnezeu şi în destinul tău. Privirea nu se mai satură privindu-ţi hotarul din est. Iată, Nistrul, după care tu ai plâns cu amar, decenii, cum şerpuieşte spre mare... Apele lui izbesc vechile cetăţi şoptindu-le că le va păzi veşnic, că nu le va părăsi. Iată, Hotinul cum stă tare, în nord-est, ca semn al dreptăţii împlinite. Iar Marea cea Mare, deşi i se spune neagră, niciodată n-a fost mai generoasă cu ţărmurile tale. Iată-ţi pământurile tale, toate, adunate sub un cer numai al tău. Şi Banatul e al tău, dar pentru că aliaţii din război nu au vrut să-­şi ţină cuvântul, l-ai împărţit cu sârbii. Iată, Maramureşul tău dacic revenit, ţie, şi el, nu tot, o parte lăsând-o vecinei noi şi bune, Cehoslovacia. Aşa stă bine neamurilor nobile, în istorie: să fie generoase cu străinii, dar şi cu vecinii. Numai că tu, Românie, ai avut vecini ce te-au călcat în picioare fără milă. Cu toate că aveai braţe tari şi multe, mulţi te-au scuipat în ochi, te-au pălmuit, robindu-te. Amarnic ai mai suferit tu, România mea cea frumoasă şi nobilă. Vecini veniţi din Asia ţi-au spart porţile şi ţi-au intrat în casă, stând cu picioarele pe însăşi inima ta veac după veac. Şi dacă unii dintre fiii tăi aveau curajul să protesteze erau culcaţi la pământ, fără milă. Dacă nu, erau ridicaţi în spânzurători la care aceiaşi nobili fii ai tăi mergeau fluierând. Aşa a lăsat scris un om al lui Dumnezeu, un suedez, din Upsalla. Că a văzut fii de-ai tăi mergând la spânzurătoare fluierând, veseli. Păgânul din Asia, şi care se credea buricul pământului de civilizat ce era renunţase să-i mai tragă în ţeapă; le făcea un mare „bine”, îi spânzura! Iar moartea dată de laţ era mult mai rapidă. Iată de ce erau veseli fiii tăi, Românie tăcută şi sfântă. De ce nu vorbeşti, tu, ca să ne spui toate durerile tale vechi şi noi??? Vorbeşti, dar nu-ţi auzim glasul... Aşa! Te-ai săturat, ca şi prinţul danez, de vorbe, vorbe, vorbe... Eşti mâhnită, iar tristeţea ta, spui, nu are leac. Te înţeleg, patria mea cea veche şi pierdută. Cum să mai ai puterea de a zâmbi când ai văzut atâta jertfă pentru învierea ta din morţi, iar odată ridicată în picioare ai început să fii murdărită, scuipată, minţită, furată, dispreţuită, ignorată, trădată?

Iar Carol al II-lea a fost unul dintre trădătorii tăi. De dragul persoanei sale, doar ca să ocupe şi să păstreze puterea a devenit sperjur. A minţit toată viaţa sa urâtă. I-a spus lui Iuliu Maniu, în 1930, că n-o va aduce în ţară, pe Duduia. Nici n-a dat bine lovitura de stat (8. VI. 1930), că a şi instalat-o la Pelişor. Zece ani de zile, alături de rege, România Mare a avut drept „regină” o prostituată cu acte în regulă. Ea făcea şi desfăcea guverne. Zilnic, Orient Expresul îi aducea câte o nouă toaletă de la Paris. Miniştri, generali, savanţi se înghesuiau să-i pupe mâna curvei. Doar generalul Antonescu a sfidat-o, ignorând-o. Iar această sfidare era să-l coste viaţa. Deşi l-a înşelat cu toţi cei din anturajul său, Carol al II-lea a fost posedat de Elena Lupescu până la moarte. Desigur, nici nu poate fi vorba de dragoste. Asemănători în structura lor intimă, ei au stors România Mare de toate energiile. „Bacşişuri” de sute de milioane erau aduse sub formă de cadouri regelui, mincinos, ordinar, laş, dar şi criminal. Ionel Brătianu a înţeles încă din tinereţea lui că acest ticălos, dacă ajunge rege, poate să facă un rău imens României. L-a urmărit, pas cu pas, prinzându-l furând din banii statului (zeci de milioane), cu ocazia cumpărării unor avioane (afacerea Focker). L-a simţit că n-are nici un pic de onoare, ca om, făcând tot posibilul să-l îndepărteze de o posibilă urcare a nelegiuitului pe tron. Iar ticălosul, prins cu mâţa-m sac, fuge din ţară, iarăşi, cu o altă „aleasă” a inimii, Duduia. Renunţă la tron, îşi schimbă numele într-unul grotesc, Carol Caraiman, şi trăieşte lângă Paris, cu un venit anual ce ar fi asigurat pâinea la sute de familii. Dacă Ionel Brătianu n-ar fi fost asasinat de NKVD, în 1927, şi ar fi trăit până spre anii '40 (fapt cu totul posibil) licheaua de Carol al II-lea n-ar mai fi revenit în ţară, nu s-ar mai fi urcat pe tronul României. Iar România ar fi fost scutită de unul dintre cei mai ticăloşi aşa-zişi conducători pe care i-a avut vreodată.

Tot se clămpăne că legionarii l-au împuşcat pe I. G. Duca, (la Sinaia), iar crima Nicadorilor este prezentată ca una odioasă. Nu se recunoaşte un fapt: I. G. Duca, ca şi Armand Călinescu, mai târziu, şi-au meritat soarta. Şi că autorul moral al uciderii celor doi prim miniştri, (adaug încă doi, Gheorghe Argeşeanu şi Nicolae Iorga), a fost Carol al II-lea. I. G. Duca acceptă un târg politic ordinar, pus la cale de „marele european”, Nicolae Titulescu: în schimbul postului de şef al guvernului, scoaterea „Gărzii de Fier” în afara legii. Pentru că aşa vroia masoneria vest-europeană. Duca n-a luat în seamă abuzul la care a fost împins. Şi-a asumat un risc, şi va plăti. Pentru că, legionarii, în decembrie 1933, erau constituiţi într-un partid legal, reprezentat în Parlament, iar ilegalizarea sa a fost un act politic profund anticonstituţional. Iar atunci când cei trei legionari s-au urcat în tren, cu direcţia Sinaia, Mihail Moruzov, şeful serviciilor secrete, i-a telefonat lui Carol, aflat la Peleş, că legionarii au trimis un comando să-l împuşte pe primul ministru. „Mai ştie cineva?”, întrebă Carol al II-lea, „Doar tu? Ei bine, taci! Nu spune nimănui ceea ce ştii”. însăşi chemarea lui I. G. Duca, de către rege, pe 30 decembrie 1933, la Peleş, a avut doar rostul de a-l scoate pe acesta în bătaia gloanţelor celor trei legionari. Adevăratul ucigaş al lui I. G. Duca, nu sunt Nicadorii, ci Carol al II-lea. Regele îl ura pe Duca din mai multe motive. Întâi din cauza unei declaraţii a acestuia după care, mai degrabă şi-ar tăia mâna decât să i-o întindă acestui aventurier (cu ocazia „glorioasei” restauraţii, mi se pare, iunie, 1930). Al doilea, I. G. Duca avea spre păstrare, după moartea lui Ionel Brătianu (noiembrie 1927) documente ce-l dovedeau pe Carol de hoţ (afacerea Focker). Că nu este vorba de nici o speculaţie, ci de un adevăr, este bine să subliniez că, imediat ce a fost împuşcat de Caranica şi Belimace, pe peronul gării Sinaia, de la I. G. Duca a dispărut cheia de la seiful cu documente, de la el de acasă, o cheie de care rafinatul om politic nu se despărţea niciodată. Iar a doua zi, uşa seifului a fost găsită deschisă!

Armand Călinescu a fost braţul înarmat al lui Carol al II-lea. S-a folosit de toată greutatea instituţiilor statale româneşti pentru a-i prigoni pe legionari. Uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a încă 13 căpetenii legionare, toţi oameni valoroşi, de elită, în noiembrie 1938, a fost ordonată de rege, Armand Călinescu executând-o, împuşcarea sa, la 21 septembrie 1939, era aşteptată de el. Nu-şi făcea iluzii, ştia că a ucis oameni nevinovaţi. Comandoul care l-a ucis pe Călinescu a făcut dreptate. Acei oameni n-au fost nişte ucigaşi oarecare, ci eroi adevăraţi. După ce l-au lichidat pe Călinescu, puteau să fugă cu uşurinţă. N-au făcut-o! Au pătruns în clădirea radioului, au anunţat vestea ţării, lăsându-se prinşi şi executaţi, chiar pe locul unde fusese împuşcat Armand Călinescu. Nu aşa procedează nişte ucigaşi de meserie. Ucigaşii lui Barbu Catargiu (iunie 1862) nu se cunosc nici astăzi, la fel cei care l-au asasinat, la Dallas, pe J. F. Kennedy. Omorârea celor care l-au împuşcat pe Armand Călinescu nu l-a săturat de sânge pe Carol al II-lea. îşi pune o slugă drept prim-ministru, Gheorghe Argeşeanu (Ghiţă Militaru'), pentru o săptămână, care tot la ordinele lui, ordonă să fie împuşcaţi peste 300 de lideri legionari din fiecare dintre cele 72 de judeţe ale României Mari. Aceasta era România „democratică” interbelică: statul devenise agresor şi ucigaş ai propriilor cetăţeni. Şi Ghiţă Militaru' va plăti pentru servilismul şi cruzimea sa. În noaptea de 27 noiembrie 1940, când „Garda de Fier” conducea România, nu cea Mare, ci una mutilată - fără Basarabia, Nordul Bucovinei, Herţa, Cadrilater şi nord-vestul Transilvaniei -împreună cu generalul Ion Antonescu, toţi cei 64 de înalţi demnitari şi funcţionari care îşi murdăriseră mâinile, ucigând sute de cetăţeni români nevinovaţi, vor fi ucişi, la Jilava, de legionari, răsplată pentru abuzurile/fărădelegile comise. Numai Carol al II-lea nu va plăti, el marele şi singurul vinovat de toate aceste crime amintite, ca şi de prăbuşirea, fără onoare, a României Mari, în ruşinoasa, dar dramatica vară a anului 1940.

Mă tot minunez cât de uşor au fost impuse imagini mincinoase despre legionari. Cum au fost diabolizaţi. Comuniştii i-au prezentat ca pe nişte ucigaşi de meserie şi trădători de ţară. Cât de violenţi au fost şi câtă nenorocire au adus ei peste România! ! ! Legionarii, fondatorul acestei mari mişcări politice naţionale, Corneliu Zelea Codreanu, şi-au iubit cu patimă ţara. Au fost cinstiţi şi curaţi atât faţă de ţară, cât şi faţă de Dumnezeu. Vina lor a fost doar că nu s-au ascuns după vorbe. Au fost deschişi şi ce gândeau, aceea spuneau. Garda de Fier a fost o mişcare de masă, pornită din rândul unor intelectuali de valoare. Erau revoltaţi de hoţia tuturor politicienilor. De minciunile lor. Urau necinstea şi pe cei ce-şi băteau joc de naţiune. Voiau o Românie curată moral şi care să aparţină românilor, nu alogenilor. Mari oameni de cultură au fost legionari sau au simpatizat cu ei: P. P. Panaitescu, E. Cioran, Gh. Brătianu, M. Eliade, Nae Ionescu, Petre ţuţea ş. a. Iar conflictul dintre Carol al II-lea şi Garda de Fier a fost unul inevitabil. Carol al II-lea, hoţ şi ordinar, nu putea fi acceptat de către oameni ce credeau în onoare şi în Dumnezeu, cu atât mai mult slujit. Garda de Fier vroia ca România să fie curăţată de gunoiul care îi murdărea, până la desfigurare, chipul. Iar vinovat de toate era însuşi capul statului. El era hoţul cel mare, având lângă el, nu jumătatea, ci stăpâna de necontestat, o prostituată, Elena Wolf-Lupescu. Nu Carol al II-lea a fost cel ce a condus România în cei zece ani ruşinoşi, ci Duduia. Ea a fost adevărata „suverană” a României, Teodora românilor. La fel ca şi soţia lui Iustinian, controlându-şi amantul, Duduia controla şi ţara. Doar că Teodora îi era soţie celui ce a avut ambiţia să încerce refacerea imperiului roman. Pe când cei doi din fruntea României Mari, au avut un singur scop: cum să pună bani deoparte pentru zile negre. Să fure, adică, plasând în străinătate uriaşe sume de bani, şi nu numai. Carol nu s-a sfiit să scoată din ţară, în secret, lingouri de aur, din rezerva Băncii României, încălcând, premeditat, legile statului român. Cine are puterea de a citi „Jurnalul” lui Carol va fi izbit de josnicia preocupărilor sale. Jocul de cărţi şi filme, vânători şi, evident, grija faţă de Duduia. „Vai, Duduii i-a fost rău nu s-a sculat din pat decât pe la ora 16⁰⁰! Vai, cât de mult o iubesc, eu, şi cât de preocupat sunt de soarta sa! ”. O ură şi o greaţă greu de ţinut în frâu m-au încercat când citeam însemnările lui abjecte.

După ce a dat lovitura de stat, a doua, în februarie 1938, instaurându-şi, legalizându-şi o dictatură reală, nu formală, lepra s-a pus pe furat în voie. El era alfa şi omega. El numea guvernele, precum şi în toate funcţiile în stat. El era Fratele cel Mare, iar slugi care să-l pupe în fund au fost cu duiumul. Tot el şi-a strâns o adunătură de slugi (unii, oameni de mare valoare morală/intelectuală) pe care a înghesuit-o într-un Consiliu de Coroană, lipsit de orice putere politică reală. Consiliul lui Carol avea putere aşa cum avea şi Marea Adunare Naţională în comunism. Adică niciuna. Dar ce mândri şi plini de sine erau domnii ce-l compuneau! Câtă importanţă îşi dădeau! Se credeau adevăraţi senatori romani, nu cei din vremea imperiului, ci ai Republicii. Cum se mai împăunau, ei, în uniformele lor! Iar ticălosul îi lăsa în voie, să-şi dea în petic, să se creadă importanţi. Cum se ivea la orizont o primejdie pentru ţară, cum regele îşi aduna slugile din Consiliul de Coroană. Şi dă-i dezbateri! Şi dă-i cu părerea cum o fi mai bine, aşa sau aşa? Ce decădere! Ce ruşine! Carol al II-lea a fost un adevărat dictator în toţi cei 10 ani, nu doar în ultimii doi şi jumătate. N-a ţinut cont de nici o părere, (în afara Duduii, desigur), de nici un interes naţional, de nici un principiu, fie el politic, moral, religios. Cu atât mai mult după ce-şi aruncă masca de rege constituţional, iar Istrate Micescu îi pune în braţe o Constituţie ce îi conferea o putere reală, asemănătoare cu a lui Hitler şi Stalin. Atunci când Stalin şi Hitler somează România să cedeze teritorii din trupul ţării (iunie-august 1940), Carol al II-lea, deşi avea singur responsabilitatea refuzării sau acceptării ultimatumurilor, se ascunde, ca un laş ce era, în spatele Consiliilor de Coroană. Dacă a cedat la ameninţările celor doi tirani sanguinari, vina nu-i aparţine! Consiliile de Coroană sunt vinovate, ele au hotărât capitularea fără luptă! El ar fi vrut să lupte, pentru brazda strămoşească, până la moarte, dar Consilierii săi regali nu l-au lăsat! În acest sens notează el în „Jurnalul” său infam. Că tare ar fi vrut să lupte cu ruşii, pe Nistru, pe „linia” Carol, dar, nu-i aşa, sfetnicii cei răi şi laşi n-au vrut! Ce ticălos! Este bine s-o spun: Carol al II-lea este singurul şi cel mai mare vinovat de dezastrul ruşinos al României din 1940. Dacă am fi luptat, desigur, am fi fost striviţi şi statul desfiinţat. Ar fi fost o soluţie eroică. Nu am mai fi fost percepuţi ca un popor ce renunţă la drepturile sale aşa de uşor. Numai eu ştiu câţi români din Basarabia şi nordul Bucovinei mi-au reproşat acest lucru. Că de ce n-am avut curajul să ne batem, în 1940, că prea uşor i-am dat pe mâna ruşilor. Da, dar o Românie care murea în luptă l-ar fi obligat pe Carol să fugă de pe tron. Or, el doar tronul, puterea a dorit toată viaţa lui urâtă. Indiferent de spusele sale, pe aiurea, şi de renunţările la moştenire din deceniul trei al secolului XX. Că doar puterea l-a interesat pe netrebnic nu încape îndoială, iar exemplul care urmează îmi întăreşte convingerea. Aşa, după ce ruşii pun din nou gheara pe Basarabia şi pământurile noastre din nord-est şi, după ce ocupă actualul judeţ Botoşani (martie 1944), Carol al II-lea, aflat, pe atunci, în Mexic, îl contactează pe ambasadorul lui Stalin de acolo, Umanski, punându-se la dispoziţia Uniunii Sovietice. El era gata să colaboreze cu ruşii dacă aceştia îl sprijină să revină pe tron. Anume, secătura vroia să-şi instaleze Cartierul general la Botoşani, dând o mână de ajutor ruşilor în „eliberarea” mai grabnică a României. O clipă, doar o clipă, ideea a surâs dictatorului de la Kremlin. Uşor se poate bănui ce încurcături, câte greutăţi ar fi provocat ţării dacă o asemenea intenţie s-ar fi concretizat.

Vorbeam de legionari, despre conflictul lor cu Carol al II-lea şi despre diabolizarea lor. Confruntarea cu Garda de Fier, Carol al II-lea a provocat-o. Folosindu-se de postura sa, a ordonat instituţiilor statului să-i prigonească pe oamenii lui Codreanu. Nu prigonească, să-i ucidă fără milă şi vinovăţie. Garda doar s-a apărat, a reacţionat la agresiunea statului român. Legionarii sunt încă percepuţi drept îngerii negri ai istoriei românilor. Iar românii, opinia publică, şi-a însuşit clişeul: legionar = criminal. Nici nu-i de mirare faptul, dacă, în sondaje cretine, cu privire la „mari români” aceeaşi opinie publică îi aşează printre puţinii care merită un asemenea nume pe Nadia Comăneci, Burebista, Carol I sau, o infamie a infamiilor, un ţigan, Răzvan Lucescu! ! ! Pe cine au ucis legionarii în scurta lor existenţă de sunt înţeleşi atât de greşit? Înainte de toate, ei n-au ucis oameni doar nevinovaţi, ci, au făcut dreptate. Corneliu Zelea Codreanu mai că ai crede că îi depăşeşte pe Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu sau Ion Iliescu la un loc în asasinate, după cum este prezentat. Dacă l-a împuşcat pe Manciu, prefectul poliţiei din Iaşi, în 1924, a făcut-o în legitimă apărare. Manciu se pregătea să-l împuşte, pe la spate, pe treptele tribunalului, iar Codreanu a fost mai rapid şi l-a împuşcat. Dacă ar fi fost un criminal periculos de ce tribunalele României Mari nu l-au găsit vinovat? De ce românii l-au trimis în Parlament? De ce milioane de oameni îl sprijineau? De ce Antonescu, ca şi Iuliu Maniu, au negociat cu el posibile alianţe? Chiar duşmanul lui de moarte, ca şi al României Mari, Carol al II-lea i-a căutat „prietenia” şi alianţa. Doar că, Codreanu a refuzat avansurile regelui fiind sigur că, cu sprijinul naţiunii, va ajunge în fruntea ţării. Să revin. Aşadar, pe cine au ucis legionarii de sunt, încă, percepuţi ca cei mai periculoşi români ai secolului XX? Despre Duca, Călinescu şi cei 64 de indivizi de la Jilava am vorbit. În cazul morţii lor nu poate fi vorba de crime, ci de justiţie împlinită. Şi-au meritat, absolut cu toţii, soarta, fiind pedepsiţi pentru crimele lor. Dacă legionarii n-o făceau, faimoasa (prin echitate şi incoruptibilitate) justiţie românească n-ar fi luat nici o măsură împotriva celor 64 de la Jilava, în ciuda celor susţinute posterior de generalul Ion Antonescu. I-au mai ucis, apoi, pe Mihail Stelescu, un contestatar al lui Codreanu. Ei şi? Dej nu s-a descotorosit de Foris şi Pătrăşcanu prin crimă? Hitler nu l-a lichidat pe Röhm? Stalin nu şi-a măcelărit prietenii, de la Troţki la Buharin? Al. I. Cuza nu a pus să fie ucis cel care îl bloca în intenţia sa de a face dreptate ţăranilor, Barbu Catargiu? De când un episod banal, pentru putere, în interiorul unui partid politic a devenit o problemă naţională? Ce li se mai impută legionarilor? Au ucis circa 100 de evrei cu ocazia rebeliunii lor împotriva generalului Antonescu (ianuarie 1941), cât şi uciderea lui Nicolae Iorga. Marele cărturar a plătit cu viaţa, deoarece a fost unealta lui Carol al II-lea, permiţându-i acestuia, ca, folosindu-se de el, să-l aresteze pe Corneliu Zelea Codreanu şi apoi să-l omoare. Iar totul a plecat de la o banală şi nevinovată scrisoare trimisă de liderul Gărzii de Fier lui Iorga în care marelui savant i se aduceau reproşuri justificate. De altfel, toţi aceia care, într-un fel sau altul, au colaborat cu regele, în ultimii doi ani ai degradantei sale domnii, se fac vinovaţi, alături de stăpânul lor, de prăbuşirea României în anul 1940.

Legionarii, pe lângă crimele regimului comunist, în România, au fost nişte miei nevinovaţi. Comuniştii, printr-o cruzime fără seamăn, au exterminat sute de mii de români. Au deturnat, compromiţând pentru decenii, dacă nu secole, destinul neamului nostru. Despre ei, şi regimul lor, Ion Iliescu, atâta obraz a avut să spună: că a fost un regim impopular. Nu criminal, nu totalitar, nu fascist, de nuanţă roşie aprinsă, ci impopular. Iar tovarăşii torţionari, după '89, cu ajutorul aceluiaşi Ilici Iliescu, ni s-au suit în cârcă mai ceva ca până atunci. Unul n-a fost acuzat, pedepsit, închis. Nici Nikolski, odiosul evreu basarabean, nu şi-a primit pedeapsa, nici Drăghici, nici atâţia alţii. Mai mult, cei care ne-au călărit în epoca de aur, ne-au încălecat şi după '89, arătându-ne ei nouă, cum se zideşte un stat de drept, edificând în România sfârşitului de mileniu II o structură statală mafiotă în sensul cel mai adevărat al termenului.

Legionarii, însă, au continuat să fie diabolizaţi ca sanguinari şi criminali sadea. Nu se ştie că tocmai în timpul scurtei lor guvernări (septembrie 1940 - ianuarie 1941), din România, a dispărut corupţia, prima dată în istoria sa, România a fost condusă de politicieni care nu şi-au furat propriul popor. În timpul lor, ca şi în vremea guvernării lui I. Antonescu. Iar despre adevăraţii vinovaţi de dezastrul naţiunii noastre în secolul XX se minte, nu se spune adevărul; se folosesc sofisme, cuvinte blânde, nevinovate. Tom Galagher are dreptate: românii sunt o naţiune furată. Autorul englez, în cartea sa, („Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, Editura Humanitas, 2004), nu poate fi contrazis cu nici un chip. Doar dacă extindem o asemenea aserţiune asupra secolului XX, îndeosebi după ce Carol al II-lea se urcă pe tronul României. Abuzurile, hoţiile, trădările faţă de interesul naţional ale lui au fost indiscutabile. Cu o aşa de mare putere în mâini el n-a făcut nimic în vederea pregătirii armatei. România, la acea vreme, era o ţară pândită, duşmanii săi neascunzându-şi intenţiile agresive, revizioniste. Se observa uşor că o nouă confruntare continentală era aproape. Şi totuşi, deşi avea toate mijloacele la dispoziţie, el a realizat în această direcţie mai mult decât nimic. Linia „Carol” de pe Nistru, pe care o invoca ca pe o linie „Maginot” românească, nu era decât o minciună ordinară. Fusese zgâriat pământul, pe ici-acolo, vreo jumătate de metru, şi gata, ruşii nu vor îndrăzni să ne atace! Făţărnicia lui Carol a fost una murdară. Nici nu se obosea să şi-o ascundă conştiinţei sale. Astfel, în ianuarie 1940, individul s-a gândit să petreacă Boboteaza la Chişinău, dând semnal ruşilor că nu ne e frică de ei. Gestul în sine a fost unul mai mult decât necesar. S-a organizat o paradă militară, iar zeci de mii de basarabeni au defilat şi l-au ovaţionat. Secătura fusese extrem de încântată de dragostea şi entuziasmul poporului. Doar că gestul lui Carol, cu toată parada militară, a fost unul de faţadă. Stând ore întregi la tribuna oficială, picioarele i-au îngheţat. Şi, ca să şi le dezmorţească şi să-şi facă poftă de mâncare la ospăţul ce îl aştepta la prefectură, s-a gândit să parcurgă distanţa dintre locul paradei militare şi prefectură, pe jos. Oamenii au înţeles gestul său ca unul de apropiere de ei, de curaj. De aici entuziasm şi mai mare. Iar lepra nu s-a ferit să noteze în „Jurnalul” său adevăratul motiv pentru care a mers, pe jos: frigul de la picioare, nevoia de mişcare, şi nu altceva.

Despre Carol al II-lea orice se poate spune numai că el însuşi a fost trădat nu se poate susţine. L-a trădat, desigur, Duduia, înşelându-1, cum am spus, cu aproape întreg anturajul său. Lilly Marcou a văzut altfel lucrurile. Susţine, într-o carte de un subiectivism grosolan, „Carol al II-lea, regele trădat”, exact contrariul stării reale de lucruri, plângându-i de milă. Îi înţeleg, dar nu-i aprob minciunile, judecăţile strâmbe. Nu poţi scrie decât de bine despre un individ care, deşi rege, s-a pus de bună voie sub papucul unei femei. Iar femeia cu pricina era din neamul ales, singurul neam ales de Dumnezeu pe pământ să ne călărească pe noi, toţi. Ei bine, pe acest rege „trădat” nici un şef de stat, după alungarea sa din ţară, nu mai dădea doi bani. Harry Truman notează, aiurea, cum i-a stricat o seară, la Rio de Janeiro, după al doilea război mondial, „fostul rege al României, Carol”, şi cum l-a ignorat, întorcându-i spatele, secăturii (aşa se exprimase el).

Noi, însă, nu suntem atenţi la trecut, la adevărurile lui ascunse şi mai puţin ascunse. Uităm, şi iertăm, repede, repede, tot şi toate. Nu înţelegem că dacă tolerăm la infinit celor ce ne „conduc” excese, trădări, minciuni, hoţii, ne sechestrăm propriul viitor. Şi că dacă tot continuăm aşa, dacă ne castrăm memoria nu vom avea nici un viitor. Vom avea, desigur, viitor, dar unul de slugi. Aşa vrem să fim, aşa am fost, un timp nepermis de lung, în raport cu cei ce ne-au condus: nişte slugi. Şi ne place să ne gudurăm pe lângă „marii” zilei. Iar un grec, fratele celei de-a doua soţii a lui Carol al II-lea, Elena, observând excesele unor membri ai Casei regale din România, se tot minuna de toleranţa noastră, declarând: „Dacă la noi, în Grecia, am fi comis măcar 10% abuzuri câte comit membrii Casei regale din România, am fi fost, cu toţii, puşi la zid şi împuşcaţi! ”.

Ei bine, acestui om fără nici o conştiinţă, acestui rege „trădat”, autorităţile române, acum, când un nou secol şi mileniu a început, i-au repatriat rămăşiţele pământeşti. I le-au adus în ţara lui „dragă”, „slujită” de el cu atâta demnitate şi onoare! Şi pentru ca să fim şi mai bine reconciliaţi cu trecutul recent, (tot ne-au reconciliat guvernanţii cu toţi şi toate), celui care n-a fost decât un laş şi un dezertor, la revenirea în patrie, i s-au dat onoruri militare! Armata română, în numele naţiunii, a dat onorul unui dezertor! ! ! Iar cinstitu-i trup, vorba cronicarului, era cât pe ce ca să fie aşezat în marea catedrală de la Curtea de Argeş. Numai că Dumnezeu n-a fost de acord cu atâta blasfemie. Şi individului i s-a găsit un loc de veci nu departe de cel al părinţilor săi, într-o capelă. Iar jumătatea sa ideală, moartă în 1977, a fost repatriată şi ea. Nu ştiu dacă şi ei, pentru „serviciile” aduse ţării, i s-au dat onoruri militare. Ştiu că nu a fost primită în capelă, fiind „despărţiţi” după moarte, de câteva sute de metri lungime.

Aşa-i bine să fim: toleranţi şi amnezici, iertători faţă de toţi. Iar pe Ceauşescu ar fi bine să-l scoatem din mormânt, că tot ne-a oferit el singura „epocă de aur” din istorie, tot ne-a asigurat un trai mai mult decât civilizat, că tot a slujit naţiunea mai abitir ca oricine, păzindu-i cu sfinţenie drepturile, onoarea şi „idependenţa”! Şi dacă l-am împuşcat, să ne punem cenuşă în cap, să ne tragem sacul de penitenţă peste trup, să-i ridicăm, cu toţii, un mausoleu faraonic, în semn de recunoştinţă şi remuşcării târzii!

Fragment din,, Ispita memoriei”,

Ed Axa, Botoşani 2006